CU OCHII INCHISI (2013)

Cioburile se împrăştiară grăbite înaintea femeii care se întinde peste ele. În ochii ei mari se oprise timpul iar chipul său îngrozit o va însoţi şi după moarte. Sângele îi înghiţi părul bogat, şi coloră, cu măiestria unui pictor, bucatile de geam una câte una, până lovi botul unui bocanc militar. Bărbatul se apleca uşor asupra ei. O privi cu ochii mari, calmi, printre şuviţele negre ce se încăpăţânau să-i blocheze imaginea. Trecu cu mana peste ochii ei şi îi închise. O lumină puernică, o bufnitură, două focuri de armă... şi totul devine negru.

Se scutură şi a fost trezit de un spasm care făcu şuviţele rebele să-i acopere ochii. Le îndepărtă uşor, cu mişcări nesigure, în timp ce îi răspunse slab femeii care îl întrebă dacă totul este în regulă. Se scuză politicos, şi se ridică încet. Privi neîncrezător către toaletă, prin culoarul strâmt şi puţin luminat, pe care tocmai trecea o stewardesă.

-Aveţi nevoie de ceva, domnule? îl întrebă aceasta.

-Nu, mulţumesc, îngână el şi păşi fără grabă.

Avionul era plin, şi nu vroia să atragă atenţia nimănui... nu vroia decât să ajungă la toaletă... nu vroia decât să dispară, să-l înghită pământul. Nu, nu vroia să uite nimic, vroia să înţeleagă ce s-a întâmplat cu viaţa lui, vroia să-şi amintească totul! Cauta sa isi inteleaga sotia care dupa doua zeci de ani de casnicie isi facuse bagajele si plecase fara nici un cuvant... Vroia sa afle ce era cu visul acela,de ce i se repeta intr-una? Cine era femeia aceea care îl privea îngrozită de dincolo de  moarte? Oare el...? De ce il bantuia? El nu fusese niciodata un om important, cel mult un exemplu pentru elevii sai, dar nimic mai mult. Oricum, se gandi, avea nevoie de vacana asta; Romania era a doua patrie a sa, deci ce loc mai bun sa te refaci, decat acasa? Parcă simţi o durere în ceafă şi cu un gest reflex încercă să o îndepărteze. Mâna dreaptă ajunse prima pe clanţă şi deschise uşa mai mult singură decât controlată, iar el aproape că se prăvăli înăuntru. Norocul a fost că nu a avut unde să cadă şi se sprijini de chiuvetă. Îşi ridică ochii negrii şi mari, împăienjeniţi şi se privi în oglindă. Era un barbat atragator, desi trecut de prima tinerete; parul valvoi si bretonul negru ce incerca sa-i atinga ochii aproape nepamanteni, erau in perfecta armonie; tenul nu foarte alb, era acum galben ca ceara, ceea ce scotea in evidenta fiecare vena de la tample zvacnind si accenduandu-i si mai mult trasaturile puternice ale fetei. Închide ochii pentru o secunda şi din nou cioburile se împrăştiara pe podea. Îi deschide brusc. Respiratia i se ingreunase si se lasa usor pe vine. Deşi aproape că atingea cu creştetul capului tavanul, se ghemui şi îşi făcu loc intre vasul toaletei şi chiuvetă. Cu mişcări mecanice scoase din buzunarul hainei un pachet de ţigări. Îl goli pe podea.  Căută cu degetele tremurânde pe fundul pachetului de unde dezlipi patru pastile rotunde, albe, fără nici un însemn. Le privi îndelung, dar un ciocănit în uşă îi reaminti ce făcea. Înghiţi una dintre ele, scutura de cateva ori din cap, parca pentru a alunga gustul amar si inchide iar ochii pentru o secunda. Liniste. Nici o imagine, decat bataile in usa si vocea cuiva care ii cerea sa se grabeasca un pic. Peste câteva clipe deschise uşa. Îşi ceru scuze şi zâmbi îngăduitor cand o femeie cu un copil se grăbiră înăuntru. Şuviţele rebele dispăruseră, stăteau frumos aliniate pe spate, ochii îi străluceau de viaţă şi voioşie, poziţia corpului era impecabilă, iar mersul sigur şi galant. Se întoarse la locul său. Zâmbi fermecător la reacţia femeii de lângă el şi începu să îi explice ca un vis îngrozitor, in care avionul se prăbuşea, îi dăduse bătăi de cap.

*

Recepţionerul oftă adânc, gândindu-se la amicii lui care îi scriau că sunt gata de distracţie. Privi cu milă cesul din josul ecranului, care indica 22.45... până mâine dimineaţă mai era destul. Îşi văzu în continuare de messenger, dar uşa hotelului se deschise şi zâmbeşte. Trage mai aproape de el nişte chei pe care le pusese mai din-nainte pe tejghea.

-Bună „dimineaţa”, domnişoarelor!, rânji accentuând „dimineaţa”.

Patru fete gălăgioase se apropiară de el.erau toate bine dispuse şi cu mare chef de vorbă, aşa cum i stă bine unui turist în vacanţă.

-Doamna profesoară vă aşteaptă, continuă el, dar una dintre fete il repezi.

-„Însoţitoare” te rog!...

-Da da! râse el. Mai vorbim după! Le întinse cheile şi le ură baftă.

Ana, una dintre fete, o şatenă drăguţă, îi mulţumi în grabă şi fugi după celelalte care o aşteptau în faţa liftului.

-Pe bune, Ana, începu una dintre ele, paisprezece zile petrecute pe malul mării şi tu nimic, zâmbi ea iscoditor, provocând-o.

-Dar nu mă grăbesc deloc draga mea, răspunse calm Ana, apăsând pe butonul 12, după ce au intrat toate în lift.

Nu o mai asculta pe Veronica, care îşi continua nestingherită prelegerea ei despre cum ar trebui să fie o fată la optsprezece ani. Ana era mândră de ea şi de ceea ce reuşise să realizeze până la această vârstă. Era olimpică la engleză, mai avea un singur an de şcoală şi apoi îşi dorea să plece in Anglia, poate chiar în America unde să îşi continue studiile şi să devină „cineva”. Nu împărtăşea nici pe departe viziunea de viaţă a Veronicăi, pe care o şi vedea măritată cu cine ştie ce bogătan cu cincizeci de ani mai în vârstă, plimbându-se cu limuzina lui până la magazinul din colţ. Imaginea aceasta o făcu să zâmbească. De fapt, ea nu era de acord cu nimic din ceea ce etala Veronica, dar era un compromis pe care trebuise să-l accepte pentru a putea trece cu uşurinţă peste anii de liceu.

Ajunseră în faţa uşii unei camere şi când au deschis-o, au făcut linişte totală – doamna profesoară le aştepta în prag, cu braţele încrucişate pe piept, bătând nervoasă din picior.

-Bună, fetelor! le salută pe un ton dojenitor, apoi continuă. Se poate aşa ceva?!

-Dar ce am făcut? încercă Veronica s-o îmbuneze.

-Hai gata, că mă enervaţi! o întrerupse profesoara. Să ştiţi că şi eu am venit să mă distrez şi să mă simt bine! Nu să stau după patru pupeze... îşi continuă ea discursul.

Mai aveau o singură zi din tabăra aceasta şi vroia ca totul să decurgă la fel de bine ca şi până atunci. După încă vreo câteva minute de mustrări, părăseşte camera, amintindu-le că a doua zi urmau să plece cu trenul la ora 23 fix.

            Ana privea de pe şezlongul său mingea de foc care aluneca uşor pe cer, pierzându-se în mare, colorând mulţimea gălăgioasă într-un roşu fermecător. Se gândi că este ultima baie în mare din anul acela şi că ar trebui să profite din plin de acest moment, cu atât mai mult cu cât era singură şi liniştită. Aşa că nu pierdu timpul, se ridică şi după câţiva paşi grăbiţi plonjă în apă. Încearcă toate stilurile de înnot şi îşi găsi ca mod de relaxare înnotul pe spate. După ce îşi aruncă braţele de câteva ori, lovi ceva. Speriată să nu fie vr-un copil, îşi redresă poziţia şi se întorse să-l privească.

-          Îmi pare aşa de rău...

            Restul cuvintelor nu mai reuşiră să iasă afară. Ochii negrii îi pătrunseră până adânc în creier, blocând orice altă imagine sau chiar orice raţionament. Urmări cum picăturile de apă se grăbeau  să ajungă din părul lui la semenii lor din apă. Totul se mişca in reluare... Îşi putea auzi chiar si bătăile inimii care deveneu din ce în ce mai alerte.

Un copil pus pe şotii, sau poate la fel de neatent ca ea, o împinse în braţele lui. Ochii ei de aceeaşi culoare cu apa se pierdură de tot în ai lui. O mângâie gentil pe frunte, şi îşi apropie buzele de ale ei. Nu ştia ce face, sau poate nu mai conta pentru nici unul, şi se pierd într-un sărut pasional...

Ana încerca să găsească o logică la ceea ce tocmai se întâmplase, sau măcar o scuză dar nu reuşi. Era goală, întinsă pe pieptul lui şi îi asculta bătăile inimii. Cearceful mototolit de sub ei o făcu să înţeleagă mai bine ce tocmai făcuse şi începu să aibă regrete. Vroia să vorbească, dar ce ar fi putut să-i spună? Nici măcar numele nu i-l ştia.

Antoni, căci acesta era numele lui, bănuia la ce se gândea şi vru să îi mai dea timp să se obişnuiască cu ideea. Deşi i se părea o copilărie prea mare din partea ei, era chiar recunoscător  pentru momentul acesta de linişte... primul după un timp foarte îndelungat... şi nu avea de gând să îl strice, nu cu nişte întrebări inutile, cel puţin. Din punctul lui de vedere lucrurile erau cât se puteau de clare – veni, vidi, vici. Începu să se joace cu părul ei şi Ana înţelese ce urma. Îl simţi trăgând aer în piept şi începu să se roage frenetic să se întâmple ceva, orice ar fi salvat-o de conversaţie. Un ring-tone arhicunoscut sparse tăcerea. Ana îi mulţumi Domnului în gând şi, dintr-o mişcare sări în picioare. Antoni o urmărea fără să zică ceva. Ea căută rătăcită geanta,  pe care o zări aruncată într-un colţ al balconului. Scotoci înăuntru şi făcu tot ce putu să nu-i tremure vocea, apoi răspunse calm la telefon.

Antoni zâmbi la auzul vocii subţiri şi uşor stinsă. Abia aştepta să îi vorbească, dar o auzi spunând „Gata, vin imediat” şi o  privi cum îşi adună hainele de pe jos. Ana se îmbrăcă fără nici un cuvânt şi îi aruncă,  din mers, un „Îmi pare rău... trebuie să plec...” abia îngânat şi dispăru. El o privi buimac dar nu se grăbi să o oprească. Abia când a auzit uşa de la cameră, trase aer în piept, se înfăşură în cearceaf şi se apropie de balustradă. Se propti în ea şi o privi pe Ana până ce nu mai zări taxiul în care se urcase.

Era atât de linişte, şi totul era aşa de calm... Vru să profite cât mai mult de sentimentul acesta pentru că nu ştia când il va mai simţi din nou, şi îşi lăsă capul pe braţ. Închise ochii... Ca într-un film vechi, o vede pe soţia lui care plângea şi ţipa, dar el nu o putea auzi. A auzit decât sunetul făcut de vergheta pe care ea a aruncat-o pe măsuţa de sticlă din faţa ei. Inima începu să-i bată din ce in ce mai tare, şi ochii femeii care il priveau îngroziţi îi îngheaţă simţurile. Sunetul cioburilor care se izbeau de podea şi cele două focuri de armă, îl lovesc în ceafă şi îl fac să tresară violent.  Se uită în jur şi înţelegă ca a fost iarăşi decât un vis. O briză rece îi îngheaţă sudoarea de pe frunte. Strânge cearceaful mai bine pe lângă corp şi se îndreaptă greoi spre cameră. Nu putea respira, iar inima vroia să-i sară din piept. Încearcă să o oprească cu mâna şi se prăvăli lângă pat, de unde scoase cu ultimele puteri o geantă de voiaj. O goli până ajunse la un pachet de ţigări pe care îl rupe dintr-o mişcare. Ridică cu grijă un alt pacheţel atent împăturit. Caută apoi în sertarul noptierei de lângă pat o trusă de prim-ajutor de unde scoate o seringă. O desface cu dinţii şi  îşi pune un garou lângă el.

Ana ajunse la hotel. Înainte de a intra îşi trage sufletul, apoi apasă clanţa. De cum intră, Veronica o apucă de mână:

-Ce faci, fată?!? Nu eşti normală, pe bune! Aia ne-adună de-o oră şi tu!..., se grăbi ea să o certe, dar observă parcă ceva schimbat. Zâmbeşte.

Ana înţelese şi se eliberă din strânsoare, apoi se repezi la bagajul care o aştepta pe pat. Începu să-şi arunce hainele în el, evitând astfel privirea colegei sale.

-Şi? Ştie de mine? A zis ceva? încercă Ana să pară calmă.

-Nu, că i-am zis că te-au luat durerile lunare şi eşti în baie, se domoli Veronica şi îşi puse capul pe patul Anei, zâmbind iscoditor. Nu pot să cred că te întreb asta, dar... cum arăta? Era mişto? Apropo, îmi eşti datoare pe viaţă, să şti...

Ana încercă din răsputeri să rămână calmă, deşi se simţea precum piticul care roşea până în vârful urechilor când primea pupici de la Albă-ca-Zăpada.

-Nu-mi vine să cred că m-ai întrebat asta, reuşi Ana să zică fără să schiţeze vr-un gest. Pur şi simplu m-am rătăcit ca bezmetica...

Poate că nu ar fi scăpat de interogatoriu dacă nu apărea doamna profesoară care le scoate afară, după o inspecţie fugitivă a camerei.

*

            Elevii clasei a XII-a A, ascultau, unii mai atenţi, alţii mai puţin, la doamna profesoară, sau chiar participau activ la comemorarea vacanţei de vara trecută.

            Ana era în prima bancă, exact în faţa uşii, şi privea absentă ceasul mare şi rotund de pe perete, timp în care asculta sunetul pleoscăit al colegei de bancă, Mihaela, care mesteca la o gumă de la începutul orei. Ceasul ţine cu ele şi îşi mută  minutarul la cifra zece şi soneria începe să ţipe.

            Mihaela, printr-un exces de sinceritate, oftează din adâncul inimii şi se ridică:

-În sfârşit! exclamă ea.

-Dar ce, măi? Chiar atât de plictisitoare sunt? Că doar vorbeam despre lucruri frumoase, o apostrofă profesoara, zâmbind.

-A, nu, nu! Adică da..., se încurcă Mihaela. Nu sunteţi deloc plicticoasă, doar că mi-e foame şi acum plecam acasă...

-Da? Ce super! se bucură sincer Ana şi începu să-şi arunce pixul în rucsac.

-Ei, na! Ce vorbeşti? o opri profesoara. Şi engleza? Nu azi o aveaţi?

-Păi data trecută, nu a venit nimeni, aşa că am plecat acasă după o juma’ de oră, se grăbi Mihaela să-şi salveze colegii de încă o oră „plicticoasă”.

-Zău? O să detaliem noi şi întâmplarea asta, dar cu altă ocazie. Eu ştiu că domnu’ profesor a întârziat zece minute şi nu a mai găsit pe nimeni în clasă...

-Domn’ profesor?!? Accentuă Mihaela genul masculin, rânjind. E tânăr? E simpatic? E frumos? continuă ea ştrengăreşte.

-E de toate, râse profesoara şi le smulse promisiunea că nu vor mai pleca de la ore.

-Super! poate aşa o să mă îndrăgostesc şi eu în sfârşit... de engleză, mă, de ce credeai? continuă Mihaela să glumească.

Profesoara rase si ii arunca Mihaelei o vorba de duh, apoi parasi clasa exact când clopoţelul îşi făcu iarăşi datoria.  "Cât de repede trece timpul când aştepţi ceva" se gândi Ana. Nu apucă să îşi termine ideea, şi clanţa se răsuci. Toţi elevii se ridicară în picioare si facură linişte. O linişte atat de mare...

Toţi elevii se ridicară în picioare si facură linişte. O linişte atat de mare... Nu ştia din ce motiv dar inima ei începu să bată ca nebuna, parcă vroia sa îi sara din piept. Încercă să şi-o domolească apasând discret cu mana pe piept, dar Mihaela, colega ei observă mişcarea.

-Ce ai? Ti-e rau?

            -Eiii, nu..., raspunse Ana fără să îşi ia ochii de pe uşă, când simţi că inima i se opreste. Două lacrimi mari se grabesc să coboare până în vârful bărbiei de unde îşi dădură zgomotos drumul pe caiet. Clipi mai lung, sperând sa o înşele privirea, dar nu, ochii negrii o priveau fix, la fel de pierduţi ca şi ai ei. Era chiar el, barbatul din vacanta... Ana simţi cum tot sângele i se adună în obraji şi lacrimile care nu îşi opreau dansul de pe faţa ei, începură să o arda. Pleca privirea la podea si se sprijini usor cu mainile de banca. Mihaela era prea ocupată pentru a-I urmari reacţia, continua să îl privească în continuare pe barbatul acela fermecator care se gandi ca probabil va fi singurul care o va face sa indrageasca limba engleza.

El o privea in continuare pe Ana şi nu ştia cum să reacţioneze. Ar fi intrebat-o dacă e profesoară dar nu era cazul. Puse stapanire pe el acelaş sentiment pe care il avusese cand a vazut-o pentru prima data, dar il alunga imediat cu un singur gand care ii repeta intr-una "eleva" si "nu". Simti si el ca daca nu se aseaza imediat se va imprieteni cu podeaua mai mult decat era nevoie; ofta usor, aproape insesizabil; din doi pasi ajunge la catedră, lăsă catalogul jos, fără nici un zgomot şi se aşează fermecator pe colţul ei. Îşi căuta cuvintele potrivite, dar în mintea lui nu mai era nimic altceva, decât Ana, înlănţuită de gâtul lui. Vru să o privească dar nu a putut – reacţia ei îl impresionase mai mult decât crezuse şi îi era teamă că se vor da de gol. Cu un mare efort reuşi să zâmbească şi să îşi roteasca ochii peste intreaga clasa, apoi saluta cu o voce usor ingatuita:

-Buna ziua, copii!..., accentul cazu pe "copii", accent pe care Ana il simţi ca pe o lovitură încasată din plin. Luati loc! continuă el după ce elevii îl salutară. Începu sa ii analizeze pe toti, evitand insa partea Anei.

Nici ea nu privea spre catedra, facea tot posibilul sa isi ascunda tremurul care pusese stapanire pe ea.

-Pai... ce sa va spun eu? incepu el cu o voce mai blanda. Voi nu sunteţi obişnuiţi ca profesorul să se semneze pe tablă, nu? Încercă el să glumească. Numele meu este Antoni Liebermann si... se pare ca voi fi profesorul vostru anul acesta, zambi el usor incurcat. În sala de clasă voi fi “domn’ professor”, dar în afara ei îmi puteţi spune Toni…

Ana nu ştia dacă vorbeşte cu ea, dar simţi greutatea cuvântului “professor” şi suspină, ceea ce îi atrase atenţia Mihaelei, care abia acum a văzut că stătea cu privirea în pământ. “poate fi chiar atât de fraieră?” se gndi ea, crezând ca Ana s-a intimidat si o întrebă în şoaptă dacă e totul OK, iar Ana îi făcu semn să o lase în pace, fără ca măcar să o privească.

-A meritat să astept un'şpe ani în şcoala asta, şopti Veronica astfel încât sa poată fi auzită, apoi continua cu voce tare. Liebermann? Nu sunteti roman?

-De ce? Nu vorbesc bine? glumi Antoni crezând ca o va pune în încurcatura, dar nu stia cu cine se joaca.

-Ba da, dar aveţi nume de neamţ, raspunse ea fara nici o urma de jena.

Antoni zâmbi şi le povesti elevilor despre viaţa lui în Germania, deşi se născuse român.

-…Şi revenit la rădăcini, îl întrerupse Veronica.   

-Mda… Ceva de genu’, răspunse Antoni agasat. Se intinse dupa catalog ca să întrerupă conversatia, apoi continua. Buuuun… hai să ne cunoaştem si noi puţin. Andronescu Maria? începu el şi elevii se ridicau unul câte unul, pe măsură ce îşi auzeau numele.

-Dobrescu Analis? Întrebă Antoni şi când nu primi nici un răspuns înţelese cine era.”Analis... ce nume frumos" se gandi el, dar cuvantul alaturat "eleva", il facu sa renunte la orice compliment. Speră însă să se ridice careva să spună că lipseşte. Mai strigă încă o data numele şi se auzi Mihaela cum o înghiontea pe Ana.

Antoni se întoarse s-o privească, dar regreta gestul aproape instantaneu, pentru că o găsi atât de fermecătoare şi îi sări din nou în minte noaptea aceea.

Ana aruncă un “prezent” grăbit dar nu-şi ridică ochii. Mihaela nu stiu ce să mai facă, noroc că nimeni nu o credea în stare de aşa ceva, pentru că Mihaela era genul de persoană care ar fi întrebat în gura mare.

-Domn profesor, il intrerupse ea, imi dati voie sa ma duc cu colega pana la toaleta? Nu se simte bine si..., zise ea fierband de nerabdare sa afle motivul lacrimilor Anei.

-Sigur, raspunse el grav, fara sa le priveasca cand se ridicara usor si se indreptau catre usa. "Of, copila..." se gandi el fara sa se poata abtina sa nu o urmareasca cu coada ochiului. "Na! Asa-mi trebuie!" se certa el, apoi continua cu numele elevilor.

Mihaela o trase pe Ana de mânecă şi o scoase din bancă deşi ea nu vroia deloc să iasă afară. Déjà se gândea ce scuză să folosească şi îi veni în minte cea mai penibilă dintre toate. Vru să vorbească dar prefera să o aştepte pe colega sa să-şi inceapă interogatoriul, ceea ce nu întârzie să se întâmple.

-Daca nu-mi spui ce ai, te plesnesc pana vorbesti, m-auzi?!?, ameninta Mihaela.

Ana zâmbi şi îi spuse că era o prostie, dar nu se poate abţine să nu plângă, apoi râse în sinea ei şi realiză că suna de două ori mai jalnic atunci când o zice cu voce tare:

-Mi-a  murit motanul de 6 ani…

Mihaela înlemni la auzul acestor cuvinte, neaşteptându-se cu siguranţă la o astfel de replică. Bufni în râs şi Ana se prefăcu supărată.

-Ţi-am zis eu că tu n-ai suflet în tine! făcu Ana supărată şi plecă înapoi spre clasă. De ce se mai întorcea când tocmai avusese ocazia perfectă să fugă? Nici ea nu ştia, dar cert era că apăsase clanţa şi deschise usa mai tare decat se astepta atragand atentia tuturor. Lăsă ochii in podea, isi cere scuze si intra, urmata de Mihaela. Antoni nu le adresa nici un cuvant. Astepta sa se faca liniste, apoi reveni la discutie.

-Deci, e careva care dă BAC-ul la engleza?

Veronica si alti trei colegi ridicara imediat mainile. Ana ofta si o ridica si ea usor. "Logic", se gandi Antoni, apoi continua cu voce tare.

-Decat voi? Buuuuun. Si care e cel mai bun dintre voi? Îi instigă el zambind fermecator de rautacios.

-Ana! se grabi Mihaela sa o arate pe Ana care isi dorea sa devina invizibila sau macar sa o traseansa vr-un fulger, ceva, si desi ii venea sa o loveasca peste maini pe colega ei, nu reactiona deloc, nici macar nu isi ridica privirea din caiet.

"De ce nu?" facu Antoni in gand si cauta o alta intrebare.

-Aveti sef de clasa? Cine e? intreba el, repetand in gand "sa nu fie ea, sa nu fie ea..." dar o vazu pe Veronica ridicandu-se si zambi. "Mai rau", completa el.

-Bine... domnişoara...

-Veronica, se grabi ea sa zica.

-Veronica, reluă Antoni. Te declar responsabilă cu asigurarea prezenţei la ore a celor care dau examen. Restul sunteţi liberi să mă vizitaţi când doriţi.

Un strigăt de bucurie generală îi confirmă ca e pe placul elevilor şi zâmbi duios amintindu-şi de primii ani de profesie. O mai urmări pe Ana cu coada chiului pentru câteva momente cand o vazu pe Veronica apropiindu-se. O privi fără nici un cuvant. Ea se apropie şi inspiră adanc parfumul lui, ceea ce îl facu să se încrunte puţin.

-Da? intrebă cand a văzut că nu avea de gând să zica nimic, sau mai bine zis, îi era teama de ce ar putea să spună.

-Cel mai bine ar fi să facem schimb de numere, scoase telefonul mobil si începu să butoneze, ...poate o sa aveţi vr-o dată nevoie să ne anunţaţi ceva...

Antoni făcu ochii mari, iar Ana ciuli urechile aşteptând reacţia lui. Veronica se prefacu că nu îl observa, ceea ce îl facu să o respecte pe Ana; sperase să fi fost o singura prostie în noaptea aceea şi acum era convins că aşa fusese. O privi şi înţelese că îi era cu adevarat ruşine de ceea ce facuse, caci nici acum nu îndrasnea să îl priveasca, ceea ce îl deranjă puţin. De fapt nici el nu o putea privi; de câte ori dădea cu ochii peste ea şi-o imagina ca atunci. Întelese imediat, după privirea Veronicai, că dacă ar fi fost ea in locul Anei, altfel ar fi stat lucrurile. Văzând ca nu renunţă la ideea cu numarul de telefon, ii zâmbeste şi clatină din cap.

-Îmi pare rau, nu am telefon. Abia am venit în ţară şi nu am nici macar un loc al meu, iar celularul... nu îşi termină fraza, căci îl aude sunând. Zâmbeşte încurcat şi răspunde. Îşi cere scuze şi iese din clasă dându-le liber.

Ana rasuflă uşurată şi când crezu că a scapat, Mihaela o apucă de mânecă şi o aşează înapoi pe scaun.

-Nu pleci până nu-mi explici, tânără domnişoara!! Toată ora a tremurat şi a plâns ca un bebeluş idiot!, îi explică Veronicăi care se oprise intrebator in dreptul lor.

*

Undeva, in Marburg, Germania, într-o casă mare şi luminată perfect de peterele din sticlă, o femeie stătea pe un fotoliu de piele, îmbracata lejer, într-un capod de casă şi papuci flauşaţi, ascultand crispată intrebarile unui bărbat. Pe masuţa din faţa ei patru cesti de cafea, aburinde, zăceau neatinse.

-Doamnă, dacă ştiţi unde este, mai bine ne-aţi spune! N-aţi vrea sa fiţi acuzată de complicitate, zise barbatul.

-Sunteţi nebun? răcni femeia cerând parcă o aprobare de la cei doi poliţişti care îl însoţeau, apoi continuă: Dac’-aş şti pe unde se ascunde viermele ăla, acum v-aş duce la el! După tot ce mi-a facut!... se înnegri femeia la faţă şi îşi mângâie discret braţul care era pus în ghips.

-Au trecut deja prea multe luni. Nu v-a contactat deloc? o întrerupse bărbatul, insistând.

-Nu, răspunse ea sec, resemnată, aşteptand acelaş şir de întrebari ca acum doua luni când înca se afla pe patul de spital, dar rămase surprinsă in momentul in care bărbatul îi mai promise vizite neanunţate şi părăsi încăperea. Ceilalţi poliţişti o salutară în grabă şi fugiră după el.

-Domnule, începu unul dintre ei, ce faceţi?

-N-am chef de asta acum, răspunse el plictisit. Decât să aud iar aceleaşi răspunsuri, la aceleaşi întrebări..., lăsă fraza neterminată, apoi continuă aprinzandu-şi o ţigară. Cred c-o să pun punct aici. Tipul ori zace mort pe undeva, ori e deja pe o insulă tropicală cu zece gagici dupa el, în timp ce eu îmi tăbăcesc fundu’ alergând după cai verzi pe pereţi.

Nu mai aşteptă reacţia celorlalti, se suii într-un Bmw gri şi porni în tromba.

*

Ana îşi ţinea capul cu mâinile şi aştepta cu groază ora de engleză. Era hărmalaie mare în jurul ei, dar nu o deranja. Încerca să nu gândească la nimic; ar fi vrut să fugă singură undeva, la capatul lumii. Nu se gândise nici o secundă la varianta aceasta... "Care ar fi fost sansele?" se gandi ea şi zâmbi cu amaraciune. "Era visul meu frumos, secretul meu... acum..." oftă cu toată puterea şi usa se deschise. Îşi făcu curaj şi ridică ochii. Îl privi o secundă, dar când îi întâlni privirea, imaginea lui din noaptea aceea o săgetă atât de puternic încât o făcu sa tresară şi se îmbujoră până în vârful urechilor. Se adună şi îi mai aruncă o privire. Era diferit azi. Câteva detalii pe care le observa imediat: faţa inexpresivă, culoarea pământie şi pupilele foarte dilatate, în rest totul era la fel de perfect ca întotdeauna. Cu doi paşi intră în clasă şi se sprijini de banca ei iar Ana a tresarit aşa de evident, încât îl făcu să îşi ceară scuze.

-Va simţiţi bine? îl întrebă Mihaela.

-Da..., răspunse el calm. Trage aer în piept pentru a-şi mai potoli inima care aproape că se vedea pulsând prin costumul sau impecabil.

O avalanşă de sentimente o dădură peste cap din nou pe Ana, când parfumul lui îi invadă spaţiul şi o obligă să îşi ridice privirea care se opri la nasturele descheiat de la gâtul cămăşii. Scutură uşor capul pentru a-şi alunga cine ştie ce gânduri şi se concentră asupra cărţii de engleză căreia începu să-i citească coperta. Bătăile inimii şi respiraţia lui o făceau însă să ia acelaş rând de la capat, de mii de ori. Nu au fost decat trei sau patru secunde pe care ea le interpretă ca o eternitate ceea ce îi făcu şi inima ei să intre în consonanţă cu a lui şi să bată iarăşi la unison. Se simţi eliberată când el reuşi să se desprindă de pe banca ei şi se aşeză la catedră. Deschise catalogul şi începu sa-l citească. Nici astăzi nu o privi, dar îi recunoscu progresul când reuşi să miorlăie din prima un "prezent".

Ora a decurs fără alte evenimente notabile şi ca de obicei Ana numara minutele până la sfârşitul ei, iar el evita să îi privească banca sperând în continuare sa nu îi demaşte nimeni. Veni şi clipa mult aşteptată: la auzul clopoţelului Ana rasuflă usurata şi toţi se grăbiră să îşi îndese cărtile în genţi şi iesiră într-o gălăgie demnă de clasele primare.

Ana se preface ca o aşteaptă pe Mihaela, care era ştiut că iese întotdeauna ultima din clasa, dar de fapt era curioasa de ce Antoni nu se mişcase încă de la catedra. Era îngrijorată… El îi urmarea pe toţi ieşind, apoi îşi opri privirea catre Ana care rămăsese în picioare ţintuindu-l, la fel ca Mihaela, Veronica si alţi doi colegi care nu ştiau ce să facă.

-Ce e? intrebă el cu un vădit efort.

-Nu vă e bine? întrebă Veronica şi se apropie de catedră.

Antoni încearcă să îi răspundă dar o durere ascutita in ceafă îl obligă să nu o facă.

Elevii aşteptau răspunsul, deşi era mai mult decât evident că ceva nu era în regulă. Ana vru să-i sară în ajutor dar îi era teamă să nu facă vre-o gafă. În scurt timp, broboniţe de sudoare se iviră pe fruntea lui, iar el se grăbi să le şteargă dintr-o mişcare, sperând că nu au apucat să le remarce, însă abia apoi se gândi că gestul în sine l-a dat de gol. Zâmbi. Ochii îi străluciră şi îşi lăsă capul pe catedră, punâdu-i pe copii în imposibilitatea de a mai reacţiona în vre-un fel. Se uitau întrebator unii la alţii şi se îndemnau din priviri. Tot Veronica îndrasni şi îl abordă prima.

-Să chem asistenta? întrebă ea uşor parcă să nu îl deranjeze.

-Nu-i nimic, zise el revenind la poziţia normală. Se căută în buzunarul de la piept şi scoate un pachet de ţigări. Îl pune pe masă si râde slab de ochii mari ai Anei şi ai colegilor ei.

-Staţi calmi că nu-s decât ţigări. Îmi caut medicamentele… dar cred că le-am rătăcit pe undeva, zise el usor, cotrobăind în continuare prin buzunare. Aveţi un pahar cu apa? îi intrebă fără să-i privească, în timp ce scotea o pastilă dintr-un flacon.

Veronica privi sticla de Cola din mâna Anei, şi ea se resemnă, întinzându-i-o.

-E tot ce am, şopti ea.

-E bun..., zise Antoni şi aşteptă să o pună pe masă. Aruncă pastila pe gat, bău sticla pe jumatate golită, din câteva îmghiţituri, şi, cu mişcări ce se vroiau să pară liniştite, o închise şi îi mulţumi. Lăsă capul în piept pentru câteva secunde.

Ca si Ana, toti ar fi dat orice să vadă ce scria pe flaconul pe care domnul profesor încă îl ţinea strâns în mână.

Antoni se chinuia să îşi ţină ochii deschişi, deoarece ştia ce urma sa vada dacă i-ar fi închis şi, în acelaş timp încerca să nu ia în seama cele cinci priviri insistente, aţintite asupra lui. Se concentra asupra respiraţiei şi bătăilor inimii care începeau uşor-uşor să îşi revină. Era supărat că se întâmplase episodul acesta tocmai la şcoală şi îşi căuta scuze plauzibile, lăudându-şi în acelaş timp inspiraţia de a pune câteva pastile în recipientul de medicamente . După ce s-au scurs mai bine de zece secunde, ridică mâna cu medicamentele în dreptul Veronicăi, care iniţial nu înţelege ce vroia, dar apoi este atrasă de numele mărunt, scris cu negru peste eticheta gri.

-Cautati pe Google, zise Antoni după ce consideră că a apucat să descifreze numele de cincisprezece litere, apoi în mişcări calme şi sigure le aşeză la loc în buzunar. Se ridica uşor şi îi invită pe toti sa iasa, cu el in frunte. Mergeau ca în urma unui priveghi. Copiii nu îsi puteau face curaj să înceapă conversaţia, iar el îşi concepea discursul.

Doamna profesoară, însoţită de o altă femeie, îi zăreşte şi îi salută strigând. Se opresc şi Antoni zâmbeşte galant, salutând amândouă femeile.

-Încotro? Ce faceţi? întrebă ea, nedumerită de expresiile elevilor săi.

-Nu tocmai bine, zâmbi Antoni vinovat. Mi-e teamă că v-am băgat elevii în sperieţi.

-Aoleo! Păi? îi cercetă profesoara.

-Păi… speram să nu fiu nevoit să dau aceste explicaţii, dar… eu…, făcu o scurtă pauză pentru a-şi aranja cuvintele, …eu urmez un tratament de stabilizarea pulsului cardiac…, minţii atât de convingător încât şi el crezu. E o chestie pe care o fac de foarte mulţi ani, de când am avut primul infarct, iar astăzi am avut una din crize şi… putem vedea rezultatul…, urmări el discret reacţiile copiilor, şi fu mulţumit când văzu culoarea revenind în obrajii lor.

-Ei, asta-I bună! De ce să se sperie? Ce mă, v-aţi speriat?

Nu primi răspuns şi clătină dezaprobator din cap, apoi continuă:

-Sper că măcar te-au ajutat, dacă a fost cazul…

-Da…

-Bine, bine, îi scutură moral profesoara, apoi luă catalogul din mâinile lui Antoni şi i-l îndreptă femeii care o însoţea: Duci tu ăsta sus, te rog?

-Sigur, spuse femeia şi plecă uşor după ce îi salută.

-Iar voi, gata cu mocile astea de curci plouate! îşi dojeni părinteşte elevii, apoi se întoarse către Antoni: Te simţi în stare să bei o cafea? Sau nu ai voie?

-Aş bea ceva, sigur…, răspunse el.

-Venim şi noi! se anunţă Veronica şi ceilalţi se bucurară pentru că nu vroiau să rămână aşa “cu ochii-n soare”.

Nu îi refuză nimeni şi peste puţin timp, stăteau la masă, la o cafenea. Din cauza poveştii inventate, Antoni avea în faţă doar un pahar cu apă, iar ceilalţi sorbeau câte o înghiţitură din paharele lor frumoase, cu umbreluţe. Ana ceruse decat un suc, pe care îşi ţinea mâinile şi se juca cu eticheta sticlei. Veronica începu discuţia.

 -Ştiaţi că a venit de curând din Germania? se adresă ea profesoarei.

 -Da? ceru aceasta confirmarea.

 -Mda…, zise Antoni scoţând pachetul de ţigări. Vă deranjează? întrebă şi nu primi nici un răspuns negativ.

 -Nu ar trebui să fumezi cu toate problemele tale, îl apostrofă însă profesoara.

 -Ştiu, răspunse el calm, dar cine se poate abţine? zâmbi şi îi servi pe toţi din pachetul său. Decât Ana îl refuză.

 -Nu fumezi? o întrebă cald.

 -Nu…

 -Asta mică e cea mai timidă şi cea mai cuminte, râse profesoara şi o luă de umeri.

 -Da? întrebă Antoni uşor sarcastic, dar fata nu îi răspunse la provocare. I se aprinseră obrajii, ceea ce îi făcu pe toţi să rândă… mai puţin pe ea.

 -Şi cum îţi place aici la noi?... Nu te superi că vorbim la per tu, nu? Oricum eu sunt mai babă ca tine, râse ea.

 -Eh, nici eu nu-s tinerel. 45 astă-vară, râse şi el, apoi trase puternic din ţigară urmărind discret reacţia Anei, care întârzie să apară.

 -Şi acum? Ce faci într-un orăşel aşa mic?

 -Păi, cred că de asta aveam nevoie după divorţ…

 -Sunteţi divorţat? îl întrerupse Veronica, iar doamna profesoară o înghionti pe sub masă.

 -Douăzeci de ani distruşi într-o clipă, vorbi Antoni cu amărăciune şi râse în sinea lui când văzu dezamăgirea de pe faţa fetelor.

 -Copii, ceva? continuă Veronica spre exasperarea profesoarei.

-Nu, răspunse el sec şi trase din ţigară. Oricum… când am venit astă-vară în ţară, am avut parte de… o surpriză tare plăcută, spuse cu un zâmbet discret.

De frica a ceea ce putea urma, Ana se ridică brusc, îşi ceru scuze, apoi se îndreptă către toaletă. Antoni o privi până se pierdu dincolo de uşa albă. Îşi termină ţigară fără grabă şi se scuză şi el cu o glumă pentru a distrage atenţia de la adevăratele sale intenţii. Se pierde după aceeaşi uşă albă, unde se făcea o ramificaţie, una ducea spre toaleta femeilor , iar cealaltă spre cea a bărbaţilor. Se asigură că nu-l vede nimeni şi se îndreptă spre toaleta femeilor. Ana tocmai ieşea aranjându-şi părul ud şi când îl vede vrea să treacă mai repede pe lângă el, dar o prinde de mână.

-Hei, eşti bine?

-Mmm, încuvinţă ea şi se eliberă. Făcu doi paşi şi se opri. Îmi pare rău, spuse ea fără să-l privească.

-Poftim?

-…N-am ştiut…

Antoni o întrerupse diezmerdându-i uşor părul.

-Amândoi am greşit…, vru el să mai zică ceva dar se aude uşa şi se îndepărtează unul de celălalt.

-Dacă mai contează… chiar îmi pare rău…, îi şopti ea, iar răspunsul lui veni calm: “Mie nu.”, apoi trecu râzând pe lângă Veronica căreia îi zise că a luat-o pe drumul cel bun, el însă nu.

Veronica nu era foarte convinsă dar nu putea să creadă… nu vroia să creadă că cineva ar prefer-o pe Ana în locul ei.

*

În Germania, într-un birou, bărbatul care condusese acel interogatoriu incredibil de scurt, citea un dosar cu foarte mare atenţie, sorbind din cand în cand dintr-o cana imensa de cafea. “Unde eşti?” se întreba el fără să lase hârtiile din mână.

-Hello!! Făcu dintr-o dată şi se ridică cu o hârtie în mână. Se îndreaptă spre o uşa de sticlă, apărată de jaluzele mari şi ciocani.

-Dacă nu e ceva important, rămâi afară! se auzi un glas gros din înauntru.

.-Ba cred ca e…, intră el fără nici un pic de jenă şi aşteptă ca şeful să îşi ridice picioarele de pe masă, unde puse apoi hârtia şi i-o impinse sub nas. Acesta se uita peste ea, dar nu înţelege nimic şi ridică sprâncele stufoase spre el.  Nu primi completarea pe care o aştepta şi countinuă să citească. Oftă.

-Ti-am spus sa-l lasi naiba!...

-Nu pot! Două zeci de ani în poliţie şi nu am lăsat nici un caz “naiba”, vorbi hotărât. Şi n-am de gând să încep acum! Cer permisiunea să colaborez cu poliţia din România…

-Ţi-o refuz, îl întrerupse şeful.

-De ce? sări el.

-Ţi-o fi plăcut ţie să fi vedetă, dar abia s-au calmat lucrurile. Lasă-l dracului! Nu a fost nici primul, nici ultimul jaf din lume…

-Şi morţii nu mai contează? se chinui el să facă simţit tremurul din voce.

Şeful facu o pauza şi îl privi cu milă, apoi răspunse blând.

-Sunt îngropaţi şi jeliţi. Lasă-i să se odihnească în pace…

 -Dar…, încercă el să intervină.

-Impactul media pe cazul ăsta în particular a fost cam exagerat. Vrei să treci iar prin aşa ceva? Ce rost are să-l trecem peste hotare? Imagineaza-ţi numai ce s-ar intampla dacă am aparea cu el, acum, peste noapte…

Detectivul plecă privirea, părând cu adevarat demoralizat.

-Bine, uite…, se înmuiă şeful şi se ridică din fotoliul sau mult prea comfortabil cu un oftat din toată inima. Îşi trase sacoul peste abdomenul foarte pronunţat şi se aşeză pe colţul mesei.

-Du-te tu şi dacă-l găseşti, îţi interzic sa faci vre-o mişcare fără să mă anunţi. Ai priceput? E in joc cariera ta! îl calmă cand îi vazu mulţumirea din ochi.

*

Camera era goală, neprimitoare şi întunecată: singura sursă de lumină era luna care pătrundea sfios prin geamul triplu, fără perdea. Singura piesă de mobilier era o măsuţă din lemn masiv de stejar, care alături de de un scaun din acelaş registru, făceau încăperea şi mai anostă decât era. Antoni ţintea cu privirea diferite locuri din tavan, aşteptând parcă să apară ceva acolo. Mâinile lui se jucau nervos cu un pachet de ţigări. Se ridică brusc şi-l azvârli cât colo. Păşeşte apăsat până în dormitorul la fel de auster – un pat dublu şi o noptieră completau tabloul întunecat. Se opreşte în prag şi priveşte îndelung aşternuturile lipsite de culoare, apoi se lasă uşor pe tocul uşii şi se ghemuii acolo. Îşi puse braţele pe genunchi şi îşi lăsă capul să cadă peste ele. Era atât de linişte… mult prea linişte. Ar fi dat orice să fie şi in mintea lui la fel, măcar pentru o clipă. Încercă să se gândească la ceva, dar nu putea… erau mult prea multe lucruri în mintea lui, lucruri care îl obosiră şi în scurt timp începu să repire greu. Îşi găsi un loc în podea şi îl fixă cu privirea încercând să îşi controleze ritmul respiraţiei. Închide ochii, dar îi deschide imediat când aude ţipete şi bufnituri înfundate. Nu ştia dacă se auzeau de la vecini sau din mintea lui, dar îşi acoperi urechile. În parchetul rece se oglindeau acum ochii îngroziţi ai femeii.

-Cine eşti?... şopti el.

Linişte. Prea linişte. Inima începu să îi bată nebuneşte şi sângele îi fierbea.

-Cine dracului, eşti?!? M-am săturat de tine! izbucneşte el lovind cu pumnul în podea. M-am săturat, m-auzi?? M-am săturat!! De tine! De tot! … Şi de asta!!... răcni el şi se repezi turbat spre noptiera căreia îi scoase sertarul pe care îl izbi de perete. Seringile frumos ambalate se împrăştiară care încotro şi plicurile îşi vărsară conţinutul. Se lăsă în genuchi şi înşfăcă seringile una câte una, apoi împrăştie praful alb cu amândouă mâinile. Inspiră adânc când praful se ridică în aer, apoi se şterge cu dosul mâinilor, dezgustat. Se îndreaptă glonţ spre baie unde aruncă seringile în vasul de toaletă după ce le desface frenetic. Părăseşte încăperea dar revine peste câteva clipe cu 2 sticle de whisky şi cu pastilele de la şcoală. Varsă totul în toaletă şi aprinde un chibrit pe care îl lasă să cadă după ele. Totul se aprinde instantaneu şi el rămâne cu privirea dusă în flăcările viu colorate.

*

Motorul puternic al unui avion de pasageri îl făcu pe un copilaş să-şi astupe urechile, iar dispecerul anunţă aterizarea zborului Hamburg – Bucureşti. După ce trece vamă, detectivul din Germania, trage puternic aer în piept şi zâmbeşte mulţumit. Era gata de o nouă zi, încrezător că de data aceasta îşi va duce la bun sfârşit treburile. Abordă primul trecător rugându-l să-l îndrume către gară.

*

Trecuse bine de miezul zilei. Antoni era ghemuit într-un colţ al camerei, dar nimic la el nu mai amintea de bărbatul din ziua trecută. Cearcănele mari şi grele îi înfundaseră ochii în orbite, iar albul ochilor fusese înlocuit de o pânză roşie ce-i înceţoşa privirea. Tremura din toate încheieturile şi şoptea într-una “Lăsaţi-mă-n pace…” ochilor care îl priveau din podeaua strălucitoare. Când închidea ochii, ţipetele femeii şi cioburile căzând îi zgâriau violent mintea, aşa că încerca din răsputeri să îşi oprească genele care se luptau să se lipească unele de altele. Când razele calde atinseră culoarea argintie a telefonului îl făcură să lucească ca o speranţă în sufletul lui. Nu a mai avut timp să se gândească la altceva… nici nu ar fi avut cum; se repezi la el, formă un număr şi aşteptă.

-Da? se auzi un glas de bărbat.

-Unde eşti? reuşi Antoni să articuleze.

-Omule ce voce ai!... râse vocea. Tot acolo. Da’ ştiu că nu pierzi timpu’. Cât vrei?

-Cât ai?...

-Cât dai, răspunse vocea fericită.

Antoni aruncă telefonul şi cu greu se ridică şi ieşi pe uşă.

*

Detectivul privea cum soarele se juca printre frunzele unui măr şi încerca să ignore găinile care se plimbau nestingherite pe la picioarele lui. Un bărbat îmbrăcat lejer, cum se îmbracă oamenii pe la ţară, se apropie de el şi îi spunse într-o engleză proastă:

-Aici, mai jos pe uliţă, la casa aia verde a stat mama femeii pe care o căutaţi. Dar a murit demult, fie-i ţărâna uşoară…

-Şi altcineva din familia ei?, întrebă detectivul.

-Un frate. Dar a murit şi ăla. Nu a avut familie, spuse barbatul scărpinându-şi creştetul capului, întrebând din priviri ce urmează.

-Mariana Popovici…, încercă detectivul să pronunţe corect, …cum găseşti o femeie care a plecat de cincizeci de ani?

-Nu ştiu, răspunse sincer bărbatul. Acolo în Germania aţi încercat?

Detectivul încuviinţă şi îşi aprinse o ţigară, apoi porniră agale spre o maşină parcată în faţa porţii.

-Dar de ce o căutaţi? se interesă bărbatul.

-Nu mai contează, răspunse detectivul dezamăgit de nereuşită. Îl salută pe bărbatul acela, claxonă câteva păsări de pe drum şi porni în trombă, ridicând praful la doi metrii în urma lui.

*

Ana terminase orele şi se întorcea spre casă, gânditoare. Visa cu ochii deschişi; încă mai simţea mâna lui puternică strângând-o pe a ei şi dintr-o dată parfumul lui o acoperi. Nu avu timp de reacţie pentru că îl auzi strigând-o slab. Se întoarce să-l privească, dar el se prăvăleşte peste ea şi aproape cad amândoi. Se chinuie să-l întindă pe asfalt şi zeci de curioşi se strand în jur.

-Antoni?... se speriă ea.

Nu arata deloc la fel de bine cum o făcea când venea la şcoală… costumul impecabil fusese înlocuit de un pullover gri deschis şi nişte jeanşi spălăciţi; părul, odată dat cu gel şi aliniat ca nişte soldăţei, era acum răvăşit… ceea ce îl făcu să pară mai atrăgător pentru ea… mai uman. Îl mişcă, dar el nu reacţionă. Déjà panica începea să-şi facă simţită prezenţa şi o simţea ca o gheară în jurul gâtului care o strângea din ce în ce mai rău. Încercă să-i ia pulsul dar nu reuşi; îi deschise cu două degete un ochi şi se sperie de roşeaţa lor. Îşi aplecă imediat urechea pe pieptul lui – inima îi bătea dar foarte slab. Căută grăbită telefonul în buzunar şi sună la spital. Minutele in care a aşteptat salvarea i se părură că se scurg ca orele. Îl simţea stingându-se pe moment ce trecea. Erau atâtea variante în jurul ei… nici nu mai ştia pe care să o creada. În sfârşit sirenele se auziră şi paramedicii îl urcară pe Antoni pe targă, apoi dispărură cu el.

Ana nu pierdu timpul şi grăbi pasul. Nu se mai ducea acasă, ci se duse glonţ la spital. Avea inima cât un purice. Îşi adună toate puterile şi se îndrepta spre un ghişeu acoperit cu fel de fel de hârtii, deasupra căruia scria mare “AFIŞIER”.

-Bună ziua, începu ea cu vocea tremurândă. Nu primi nici un răspuns şi mai încercă o dată: Mă scuzaţi, vă rog!...

Doamna de acolo era prea ocupată să vorbească la telefon, dar într-un târziu o observă şi pe Ana care o atenţionase de câteva ori.

-Mă scuzaţi, reveni Ana, un bărbat a fost adus aici… cu salvarea…, încercă ea să spună ceva inteligibil, dar femeia o repezi.

-Zeci de oameni sunt aduşi cu salvarea aici, domnişoară!

-Ştiu, ştiu… se încurcă Ana, dar asta a fost acu’ 10-15 minute… cred că a făcut infarct… Sau nu întreb unde trebuie?... se supără ea.

-Ba da, zise femeia impasibilă. Pe hol, urcaţi scările la etajul 1 şi faceţi la dreapta.

-Ce e acolo? întreba Ana pierdută.

-Cardiologia, răspunse sec femeia.

Ana abandonă lupta cu femeia aceea care era ca o moară de vânt, cum o numi ea şi fugi pe scară în sus, urcând câte 2 trepte odată. Ajunse la etajul unu şi se opri – toate uşile dacă nu erau de lemn, erau de sticlă şi arătau exact la fel, întinzându-se pe coridoare cât vedeai cu ochii. “Ş-acum?” se deznădăjdui ea şi o blestemă pe femeia de la afişier. Ceva îi atrase atenţia – puloverul lui Antoni – era în mâinile unei infirmiere care mergea agale, fără grabă. Când o zăreşte pe Ana o întreabă din mers dacă are nevoie de ceva.

-Da, vă rog! Se grăbi Ana să vorbească, fără să-şi poată dezlipi ochii de pe pulover. Acum zece – cinşpe’ minute a fost adus de unrgenţă un bărbat…

Femeia înţelese despre cine era vorba din faptul că Ana fixa insistent hainele din mâinile ei.

-Da, cred că ştiu de cine vorbeşti. Vino cu mine, vorbi cald femeia.

“Mai sunt şi oameni cu suflet pe lumea asta” se gândi Ana şi o urmă în linişte. Când ajunseră la câţiva metrii de un doctor micuţ şi bătrân, femeia îl strigă:

-Domn’ doctor! Ia vorbiţi cu fata!

Ana îl salută politicos şi începu să-i spună şi lui aceleaşi lucruri ca până acum, iar doctorul o opri cu un zâmbet milos, care îi dădu de înţeles că s-a făcut pricepută. Doctorul o conduse pe un hol lung şi verde, apoi urcară alte trepte şi intrară printr-o uşă de sticlă care se închise automat în urma lor. Nu apucă să citească în ce secţie ajunseră, de fapt nici nu se gândi că au părăsit cardiologia. Tot drumul îl făcură fără vr-un schimb de replici. Ajunseră în faţa unei uşi. Doctorul o deschise şi Ana îl văzu pe Antoni conectat la un aparat de monitorizare a ritmului cardic, cu o perfuzie în braţul drept. Vru să între, dar doctorul închise uşa.

-Cine e? întrebă doctorul.

Ana nu înţelese întrebarea şi el completă:

-Tatăl?

Ana se innroşi toată şi doctorul înţelese imediat.

-Oh…, făcu el şi o luă de braţ, invitând-o să se îndepărteze de uşă.

Ana îl privi cu lacrimi în ochi, având certitudinea că va afla ceva rău. Imaginea aceea a lui Antoni o făcu să se gândească la tot ce era mai rau… mai puţin la un lucru.

-A fost supradoză, o lovi ca un trăznet glasul calm al doctorului.

Lacrimile care apucaseră să îi umezească ochii îşi dădură drumul în jos pe obraji, dar nu au mai fost urmate si de altele. Toate simţurile îi îngheţară şi nu ştiu cum să reacţioneze.

-Eşti bine? o imbărbătă doctorul uşor.

-Da, răspunse ea sec şi rece.

-Sigur? Nu vrei un pahar cu apă, ceva?

-Nu, mulţumesc! răspunse pe acelaş ton.

Poruncea picioarelor să se mişte, dar ele nu o ascultau. Nu-i venea să plângă, nu simţea milă. Nici măcar nu-l ura. Pur şi simplu nu-i venea să creadă… Apoi îşi aminti episodul de la şcoală şi tot sângele îi dispăru din obraji. Un amalgam de sentimente contradictorii puseră stăpânire pe ea. Şi-l amintea în seara aceea la mare, la şcoală… Totuşi ceva o făcea să nu-l urască. Ce? De ce? Acum la ce se mai aştepta? Trebuia să plece de acolo, dar nu putea. Nimic din corpul ei nu asculta mintea care urla să fugă cât mai departe. Cu greu reuşi să se detaşeze din lumea de piatră în care căzuse, pentru a asculta ce-i spunea doctorul.

-Scuză-mă că insist…, spuse doctorul urmărindu-i atent reacţiile, …tu-l cunoşti… Vrei să completezi o fişă de internare?

-Poftim? întrebă Ana fără să clipească măcar.

-Ştii tu… Nume, adresă…

“NU!” ţipă raţiunea, dar fu eclipsată de inimă care zise slab: “Sigur…”. Doctorul îi dădu impulsul necesar pentru a se mişca luând-o de braţ. Ea îl urmă mecanic, fără să privească altundeva decât în faţă.

-Pari o fată deşteaptă, zise doctorul. De ce nu te îndepărtezi?

Ana încercă să-i răspundă dar renunţă când nu găsi nici pentru ea răspunsul. După ce îi spuse doctorului ce avusese nevoie pentru fişa lui Antoni, se trezi şi cu hainele lui puse într-o plasă incoloră. “Şi eu ce să fac cu astea acum?” se întrebă ea când părăsi spitalul şi se îndrepta spre casă. Primul impuls a fost să le arunce. Trecu pe lângă un tomberon şi ridică plasa deasupra lui. Rămase cu mâna suspendată câteva secunde, apoi o retrase. Se hotără să i le ducă înapoi a doua zi de dimineaţă. Se aşeză pe o bancă şi scoase portmoneul din plasă. Îl deschise. Privi lung  poza de pe cartea de identitate şi se gândi cât de prost putea să fie acest om. Şi ea de asemenea. “Numai drogaţii şi homosexualii arată aşa bine… cine a spus asta, mare dreptate a avut” se gândi ea şi citi cu voce tare:

-Antoni Liebermann, German, optişpe’ a şaptea o mie nouă sute şai’şase… Păcat…, oftă ea din toată inima şi aruncă portmoneul înapoi în plasă, iar cartea de identitate o ţine strâns în mână. Îşi continuă drumul, absentă de tot ceea ce o înconjoară. Cînd pune piciorul pe o trecere de pietoni, face cîţiva paşi apoi un scrâşnet puternic o readuce în lumea reală, un iz de cauciuc ars şi o aripă din spate de BMW verde o fac să arunce totul din mână şi să îndrepte braţele în faţă, înstinctiv.

Şoferul codoară imediat şi îi sare în ajutor.

-Dumnezeule, eşti bine? întrebă el şi o făcu pe Ana să caşte ochii când aude limba engleză.

-Da, cred…, răspunde pierdută, apoi îi traduce  ce tocmai zisese.

-Te pot ajuta cu ceva? Te duc la un spital? continuă şoferul dându-i plasa pe care o ridicase.

-Nu, nu mulţumesc, zise Ana şi se pierdu printre curioşii care se adunaseră prin jur.

Şoferul, era detectivul din Germania, care abia acum realizase că îi căzuse şi cartea de identitate a Anei şi o căută cu privirea preţ de 2 secunde cât îi luă să o ridice de pe asfalt, apoi inmărmuri. Se uita la poză şi nu-i veni să creadă, apoi un râs nebun pune stăpânire pe el. “Dumnezeule, aşa ceva nu e posibil” se gândi el şi apoi realiză că fata căreia îi căzuse cartea din mână nu mai era de găsit nicăieri. “Eh… ai aşteptat atâta timp, nu mori tu 2 – 3 zile”  jubilă el, apoi îşi ceru scuze prin semne, celorlalţi şoferi care începuseră déjà să-l claxoneze.

A doua zi, pe la aceeaşi oră, detectivul scruta aceeaşi stradă pe care era să o lovească pe Ana, şi, aşa cum era de aşteptat, Ana îşi făcu apariţia. Venea de la spital, şi când văzu maşina, se ceră în gând că nu a folosit alt drum, dar era curioasă cine era acel om şi ce vroia. Se opreşte pe trotuar şi îl aşteaptă. Detectivul coboară galant din maşină şi se îndreaptă spre ea. Deşi era la fel de bine îmbrăcat, nu arăta nici pe departe atât de bine ca Antoni – era scund şi nu părea foarte în formă, cel puţin din punct de vedere fizic.

-Bună! salută el şi îi întinse mâna. Michael!, spuse el aşteptând ca şi Ana să se prezinte, dar nu o făcu – decât îl salută. Ce faci? Cum mai eşti? continuă el.

-În viaţă, glumi Ana.

-Asta e cel mai bine, râse Michael, apoi continuă. Ascultă, data trecută… ai scăpat asta, îi întinse buletinul lui Antoni.

Ana îl luă fără grabă.

-Nici n-am observant, zise ea sincer.

-Cine e? Tatăl? încercă Michael să o conducă spre interogatoriul pe care îl plănuia.

-Semănăm? îl luă Ana peste picior.

-Nu…, îşi acceptă Michael pedeapsa. Dar îl cunoşti?

-Ar trebui? se prefăcu Ana.

-Păi, tu te plimbai cu actele lui la tine…, glumi Michael.

-Nu, nu ştiu cine e, spuse sec Ana şi îşi continuă drumul.

-Dacă îţi aminteşti ceva, mă suni?o întrerupse el întinzându-i o carte de vizită, fiind sigur că după ce o va citi, fata se va speria şi va spune tot ce ştie.

Ana îşi aruncă ochii peste ea şi se prefăcu nepăsătoare, dar mintea ei déjà începuse să genereze mii de scenarii sumbre despre Antoni.

-Păi, domnule detectiv, Michael Hetrz, nu prea am ce să-mi amintesc…, spuse ea calm. Am găsit plăsuţa pe o bancă, în parc, am luat-o cu gândul să-l găsesc pe propietar şi să i le înapoiez. Nu l-am găsit, le-am dus la poliţie. Nimic mai mult, minţi ea senin şi îi înapoie cartea de vizită.

-Păstreaz-o, o refuză el. Atunci… la revedere, şi ai grijă de tine, zise Michael şi se îndreptă către maşină, iar Ana se pierdu fără grabă printre blocuri, prin locuri greu accesibile maşinilor.

„Oh, Doamne!... Poliţia Germană! Cu cine te-ai încurcat, Ano?! De ce ai tăcut??” se certa ea în timp ce mergea şi studia toate maşinile. Încercă să se convingă că nu mai are ce căuta acolo, dar se opri în faţa spitalului. Stătu ceva vreme acolo, pur şi simplu holbându-se la uşile mari des închise sau deschise de zeci de oameni, dar nimeni nu o întreba nimic. De câte ori vedea o faţă nouă se întreba de ce o fi ajuns la spital. Când se înseră de-a binelea, îşi făcu şi ea curaj – urcă treptele şi ajunse la uşa salonului lui Antoni.  Ascultă aparatul bipăind câteva secunde, apoi deschise uşor uşa. Antoni încă dormea, nu se mişcase, sau nu existau semne că s-ar fi mişcat întrucât hainele pe care i le adusese ea în dimineaţa aceea erau încă acolo, neatinse, la capul patului. Se apropie timid.

-Ce-ai făcut?îl întrebă în şoaptă şi îi mângâie uşor părul. Apoi cu o schimbare bruscă de atitudine ieşi val-vârtej, trântind uşa în urma ei, ceea ce îl făcu pe Antoni să deschidă brusc ochii. Îi roti dezorientat şi când se lovi cu privirea de perfuzie, înţelese ce s-a întamplat. Oftă adânc şi o smulse din mână. Îndepărtă toate firele de pe el şi se ridică în şezut.

Înfirmiera intra şi sări să-l ajute, dar el o opri cu un gest.

-Domnule, nu cred că trebuie..., zise ea.

-Ba da, răspunse el rece.

-Staţi să-l chem pe domn’ doctor, insistă femeia.

El nu-i mai răspunse şi îşi dezpături uşor hainele. Încercă să se ridice, dar renunţă pentru un moment. Trase cu greu puloverul pe cap, apoi reuşi să stea drept. Îşi târşi picioarele afară din salon şi nici nu o ascultă pe femeia care se oferise să-l ajute. Îi ceru decât să-l ducă în cabinetul doctorului, iar ea se resemnă fără nici un alt comentariu.

Antoni semnă fişa de externare sub ochii doctorului micuţ; îi  înapoie pixul şi se îndreptă spre uşă.

-Păreţi un om de treabă, începu doctorul, înainte ca Antoni să atingă uşa.

-Mda, zâmbi el amar şi apăsă clanţa.

-Nu cred că merită să-i faceţi asta, insistă doctorul.

-Cine? se opri el în loc şi îl privi.

-Fata care v-a vizitat mereu... Dobrescu dacă nu mă-nşel. Chiar nu merită...

Antoni îngheţă, iar doctorul îşi continuă discursul.

-Ştiţi, dacă-mi permiteţi, vă pot ajuta..., zise doctorul şi îi întinse un pliant.

*

Ana mergea atentă către şcoală. Nu se grăbea. Prima oră era ora de limba engleză, şi cum profesorul era „incapacitat” cum glumi ea, se gândea că nu are nimic dacă ajunge mai târziu. Îl căuta cu privirea pe Michael, dar nu-l vede pe nicăieri. Ajunge în faţa clasei şi intră nepăsătoare, dar înlemneşte – Antoni, la fel de atrăgător ca întotdeauna, stătea galant la catedră. Nu îi adresă nici un cuvânt, o pofti în bancă cu un gest.

Ora a decurs normal şi acum clopoţelul îşi făcea datoria. Elevii se ridicară voioşi din bănci şi salutară pe rând în timp ce ieşeau din clasă. El îşi luă catalogul şi o strigă pe Ana, cu numele de familie, ceea ce făcu să-i îngheţe sângele în vine.

-Dobrescu, vino puţin te rog, vorbi pe un ton grav şi o aşteptă să iasă înaintea lui. O conduse spre intrarea profesorilor şi urcară spre cancelarie. Ana îi simţea privirea în ceafă dar îi era frică să se întoarcă spre el – se şi vedea atacată pe nepregătite şi încerca să-şi găsească diferite moduri de a reacţiona. După câteva trepte, o prinse de mânecă, iar ea se întoarse brusc.

-Mulţumesc..., spuse el.

Ana făcu ochii mari şi mai mult şopti:

-N-aveţi pentru ce...

-Ascultă..., reluă Antoni după câteva clipe de tăcere apăsătoare.

-Staţi liniştit, îl întrerupse ea, ghicind ce vroia să-i spună. ...Nu o să afle nimeni... Nu de la mine oricum! şopti ea, apoi se eliberă şi se îndepărtă în grabă. Când ajunse înapoi pe holul elevilor, Veronica şi Mihaela, o aşteptau.

-Ce vroia? o repezi Veronica. 

-Ce e „caghebeule”? Treburi personale!, îşi permise Ana să glumească, ştiind că Veronica mai degrabă şi-ar fi tăiat o mână decat să creadă că e ceva intre ea şi domn’ profesor.

-Mă, tu nu ne spui totul, o tachină şi Mihaela.

-Ş-ar trebui? întrebă Ana un pic iritată. Ia mai scutiţi-mă...

-Şi ce sari aşa fată? o apostrofă Veronica, dar Ana adoptă cea mai nevinovată faţă.

-Nu, eu vorbesc serios, ia mai scutiţi-mă şi pe mine azi ca nu am chef de ore... Ziceţi şi voi ca mi-a fost rău şi am plecat acasă, spuse ea şi plecă jubilând gândindu-se la ce lupte interioare trebuiau să aibă loc acum în sufletul Veronicăi.

Coborî în grabă scările şi traversă curtea şcolii în pas alergător, apoi se opri brusc – Michael, proptit de  maşina lui, vorbea la telefon. Ana se apropie şi îl abordă fără să salute.

-Ar fi prea mare coincidenţa să nu m-aştepţi pe mine, nu?

Michael o privi surprins şi aruncă un ochi pe ceasul aurit de la mână. Închise telefonul şi zâmbi.

-Nu crezi în coincidenţe?

-Şi nici în Dumnezeu, îi replică Ana.

-Asta e foarte rău, glumi el.

-Vă mai pot ajuta cu ceva? îl surprinse ea.

-Pai dacă m-ai refuzat din prima..., se prefăcu Michael supărat.

-Nu mi-aţi propus nimic..., îl întrerupse ea.

Antoni tocmai trecea straduţa din dreapta lor şi Ana îşi schimbă poziţia delicat, astfel încât Michael să se îndrepte cu spatele spre el, apoi continuă:

-...Mi-aţi spus doar să vă caut dacă-mi amintesc ceva.

-Şi? Ţi-ai amintit? se bucură Michael, fără să înţeleagă ce zisese ea.

-Păi nu eu v-am chemat aici..., îi explică ea, apoi continuă sec: Nu. Îmi pare rău.

-Nu te interesează de ce-l caut? cedă Michael.

-Nu-l cunosc, însistă Ana.

-Uite cum facem, o opri el. Lasă-mi un număr de telefon, eu îţi aduc dovezi, apoi doar tu decizi.

„Dovezi? Ce dovezi? Dovezi că ce??” se întrebă Ana dar nu-i dădu satisfacţie lui Michael. Îşi potoli teama şi zâmbi.

-Dacă sunteţi aşa sigur că îl cunosc, de ce nu mă urmăriţi? Poate vă duc direct la el..., vru Ana să îl încerce şi primi ce căuta.

-Asta am şi făcut, răspunse Michael convins că o va face să se dea de gol.

Ana îi înţelesese jocul, dar murea de curiozitate... Fără nici un cuvânt căută un pix în geantă, îl prinse de mână şi îi scrise numărul de telefon în palmă.

-Dacă vrei să mă inviţi la vre-o cafea...

-Îmi va face plăcere, zâmbi Michel victorios.

-Atunci, la revedere, domnule! Ne-ntâlnim când ne-om vedea! spuse Ana şi se îndreptă spre blocul turn din faţa lor.

Michael o urmări cu privirea, apoi îşi căută celularul şi formă foarte încântat un număr.

*

În casa cu peretele de sticlă, Lori, femeia care fusese interogată de Michael, vorbea la telefon şi îşi împăturea grăbită nişte haine într-un bagaj de mână.

-Da, am avion acum în 2 ore, spuse ea. Sigur! Am făcut-o demult... răspunse la întrebările interlocutorului său, apoi îl salută şi aruncă telefonul într-o poşetă. Trase fermoarul bagajului şi dădu să închidă uşa dulapului, dar îşi aminti ceva. Se lăsă în genunchi şi scoate câteva cutii de carton până ajunge la o cutie de abanos. Se chinuie un pic cu bagajul, cutia şi poşeta şă le urce în maşină apoi porneşte calmă, fixîndu-şi nişte ochelari de soare pe nas.

O bună bucată de timp merge pe o autostradă perfercă, dreaptă şi prea puţin populată, poate din cauza serpentinelor periculoase, străjuite de prăpăstii adânci. Ajunge într-un târziu undeva care părea a fi o mare groapă de gunoi. Stinge farurile şi opreşte motorul. Coboră în cea mai mare linişte şi deschide portbagajul, apoi scoate din cutia de abanos o pereche de bocanci militari, negrii şi o geacă neagră. Se deplasează strâmbând din nas peste mormanele suculente de gunoi şi pune lucrurile la picioare. Scoate din buzunar o sticluţă incoloră pe care o varsă peste ele, apoi le aprinde cu un chibrit. Nu aşteaptă şi se îndreaptă spre maşină. Porneşte la fel de silenţios şi se pierde în noapte.

*

După câteva ore de stat în scara blocului turn, Ana scose un ochi pentru a se asigura că Michael nu o mai urmăreşte. Nu-l zări nicăieri şi consideră că e în regulă să iasă. Grăbi pasul până acasă, dar îşi aminti că mai devreme îl văzuse pe Antoni intrând... aici... – se opri în faţa unui pub. Fără să mai stea pe gânduri, intră. Îşi roti ochii de jur-împrejur şi îl zări la o masă. Era singur, fuma... Scrumiera din faţa lui era plină cât să dea pe afară, iar paharul demult uscat. El urmărea fumul de ţigară; când Ana se opri în dreptul lui, păru foarte deranjat.

-Ce cauţi aici?

Ana se aşeză pe scaunul din faţa lui şi îl fixă insistent până ce îl făcu să o privească – avea ochii goi de orice expresie şi cearcănele mari îi făceau să pară mai negrii decat erau. Era pentru prima dată când simţi milă pentru el. Ar fi vrut să-l certe, să-l ia la întrebări, să-l facă să mărturisească, dar nu o făcu. I se rupea inima când îl vedea aşa.

-Nu ştiu...

Răspunsul ei sincer îl impresionă, încercă să zâmbească dar nu reuşi.

-De ce-ţi faci asta? îl întrebă ea, dar pricepu imediat că era o întrebare nereuşită şi mai încercă o dată: De ce-ţi faci asta?...

Antoni nu îi putu răspunde, şi nici nu simţi când o lacrimă i se pierde pe obraz.

-De prea mult timp... Am obosit..., îngână el, slab.

-Mergi acasa? încercă Ana să-l convingă.

-Mă duci tu?..., o rugă el pentru că nu vroia să se întoarcă singur acolo.

Ana acceptă şi ieşiră împreună.

Michael se învioră când îi văzu apărând, apoi alunecă în jos pe scaun. „Ştiam eu!” gândi el şi când se îndepărtară destul de mult, coborî, apoi plecă pe urmele lor.

Ana aşteptă în linşite până ce Antoni trecu pragul. Când să plece, el o prinse de braţ şi privirile li se întrepătrunseră.

-Am nevoie de ajutor..., şopti el, mai mult decât vorbi. Îşi plecă capul peste al ei şi aşteptă câteva momente, până când un sentiment cald puse stăpânire pe el, apoi continuă, cu mai mult curaj: ...Ajută-mă!...

Ana nu găsi replica potrivită oricât de mult ar fi vrut. Nu a ştiut cum să reacţioneze nici când buzele lui se lipiră de ale ei şi se pierdură într-un sărut calm. Deşi era conştientă că ar fi trebuit să i se împotrivească, Ana lăsă din nou acel sentiment de astă-vară să-i conducă întreaga fiinţă.

Michael scrâşni din dinţi când văzu geamurile de la apartamentul lui Antoni înnegrindu-se şi siluetele pierzându-se în umbră. După câteva clipe se îndreptă spre hotel, răspunzând la telefonul care tocmai suna.

-Unde eşti? se grăbi el să întrebe.

Ajuns în cameră, Michael se tolăni în pat. Preţ de câteva secunde nu se mişcă deloc, apoi se îndreptă spre dulap de unde scoase un dosar plic, nu foarte stufos. Îl deschide şi o poză cade pe podea. O ridică. O mângâie cu un singur deget şi o lasă pe pat – poza era a moartei care îl bântuia pe Antoni. „Pân’ aici ţi-a fost” se gândi el şi ochii îi străluciră plini de o mulţumire întunecată.

Ana dormea cu urechea pe pieptul lui Antoni care părea că are un somn liniştit. Visa la casa lui – era acasă, după o zi normală de muncă. Priveşte încântat peretele de sticlă prin care soarele se etala în toată splendoarea lui. Lăsă razele blânde ale amurgului să-i dezmierde faţa, apoi se îndreptă spre o scară dreaptă acoperită cu o mochetă vişinie. O urcă din patru paşi mari şi traversează holul până în faţa dormitorului, dar fiecare pas pe care îl făcea era acompaniat de sunete ciudate ce păreau a fi gâfâieli. Se opri în faţa uşii şi ascultă, apoi o împinse cu putere. Înnebuni de furie când îşi văzu soţia în pat cu un bărbat necunoascut. Nu ascultă nimic si se năpusti asupra lui, lovindu-l cu bestialitate. Lori încearcă să-l oprească, dar cade ea victimă furiei lui.

Inima stătea să-i sară din piept şi începu să se agite. Ana se trezi speriată şi încercă să îl liniştească, dar el era departe de a se putea linişti.

 O visa acum pe femeia aceea care îl pruvea îngrozită în timp ce cădea peste o vitrină care se sparge în mii de cioburi strălucitoare. Antoni se apleacă asupra ei şi o respiraţie îngreunată îi atrage atenţia. Aruncă o privire peste umăr şi rămâne blocat când îl vede pe amantul Lorei într-o baltă de sânge. „Ai dat greş, Toni! Ai dat greş!...” se auzea o voce groasă, apoi o bufnitură şi Antoni se trezeşte brusc, în braţele Anei care încerca să-l calmeze. O strânse cu putere căutându-şi liniştea în sufletul ei, dar telefonul ei sună ameninţător. Ana îl ignoră însă el insistă să răspundă. Ea îl sărută gingaş şi îi promise ca nu va dura mult, apoi se repede la telefon, dar când răspunde, se pierde şi începe să se bâlbâie – mama ei îi cerea socoteală. Pentru a nu fi auzită ce poveşti incredibile îndrugă, se închise în baie.

Antoni îşi prinse capul cu mâinile şi încercă să închidă  din nou ochii, deşi ştia foarte bine ce va urma să vadă – privirea femeii nu îl scuti, dar de data aceasta îl duse mai departe:  el ameninţa cu un pistol de calibru mic, un alt barbat, încenuncheat în faţa lui. Se  sperie de ceea ce ar fi putut urma şi căscă ochii.

-Eu am făcut asta?..., se întrebă el speriat, apoi deschise sertarul noptierei. Nenorocitelor, voi mi-aţi făcut asta!! spuse el dezamăgit, apoi cu gesturi automate îşi pregăteşte o doză.

 Ana tocmai inchide uşa in urma ei, dar rămâne acolo, nemişcată. Lacrimile îi curg şiroaie şi tot sângele i se adună în obraji. Fără să stea pe gânduri, se aruncă asupra lui lovindu-l peste  mână. Seringa îi scapă din mână şi câteva picături de sânge se preling până pe cot. Ana îngheaţă aşteptând lovitura care credea că va urma, însă Antoni nu se mişcă din pat, decât pentru a-şi pregăti altă doză.

-Ce dracului încerci să faci?!? ţipă ea. Să te omori??..., spuse cu vocea tremurândă, iar răspunsul veni sec şi rece „Da!”.

Fără nici un alt cuvânt, Ana părăseşte camera plângând. Se opreşte abia pe o bancă din apropierea blocului, pentru că nu îşi mai simţea picioarele. Plângea fără să se mai poată controla şi tot ce vedea în faţa ochilor era acul seringii cum străpungea pielea lui Antoni. Sunete ca nişte tocuri se aud şin spatele ei, şi de frică să nu fie mama, se întoare să privească – era o femeie frumoasă, cu părul roşcat şi lung până la mijloc – era Lori. O priveşte cum intră în scara blocului şi se pierde în spatele uşii.

Antoni sări în picioare, gata să îi ceară scuze Anei, când auzi bătăile violente din uşă. Deschise şi o palmă îl făcu să se retragă.

-Lori?..., reuşi el să articuleze după câteva secunde.

-Da, chiar eu!! îl împinse ea şi îl atacă din nou. Nu te aşteptai să mă vezi, aşa-i? Credeai c-o să stau mult şi bine în spital, nu? Dobitocule!!...

Antoni o imobiliză cu uşurinţă.

-Despre ce vorbeşti?? Ce ţi-am făcut eu ţie??... Tu ai fugit..., se grăbi el să se apere.

Lori se sperie şi îşi alege cu grijă cuvintele, apoi revine cu acelaş ton acuzator:

-Normal că am fugit!! Două coste rupte şi o mână în ghips ar pune orice femeie pe fugă! strigă şi se eliberă din strânsoarea lui.

-Poftim?...

-Aaa..., asta nu-ţi mai aminteşti??

-Nu..., răspunse el sincer şi o licărire vioaie apăru în ochii ei.

-Eu ştiu că..., vru să spună ceva dar în faţa ochilor îi apăru imaginea cu ea şi bărbatul acela în pat. Tu şi cu....

-Daniel..., răspunse Lori îndurerată, dar zâmbi în sinea ei când văzu ochii lui scăpărând de furie, apoi continuă, la fel de îndurerată: A murit în drum spre spital...

Antoni se pierdu. Un moment de linşte tensionată, apoi o prinse brusc de umeri.

-Ia-ţi mâinile de pe  mine! Să nu mă mai atingi niciodată!! se sperie cu adevărat Lori.

-Trebuie să m-ajuţi, te rog! zise el, pierdut.

-Bine..., spuse ea calm şi cu un uşor tremur în voce. Dar dă-mi drumu’..., îl prinse de mâini. Unde e baia? Am nevoie să-mi dau cu apă pe faţă...

-Eşti la etajul patru şi nu au geamuri pe care poţi ieşi, vorbi Antoni fără să o privească.

-Nu fug, îi promise ea şi se grăbi către uşa indicată.

Când reveni în cameră, Antoni o aştepta la masă, privind în gol. Ea se aşeză în faţa lui.

-Toni, începu ea, eu te pot ajuta...

-Lasă-ma.... Lasă-mă să mă gândesc...

Lori îl privi în linişte. Nu mai era bărbatul care îi fusese soţ douăzeci de ani, era o umbră, măcinată din interior, dar tot îl găsea fermecător. Cu toate acestea, nu afişa nici un pic de milă, decât dacă el îşi mai ridica privirea asupra ei. În curând mâinile începură să-i vibreze pe masă, şi ea le opri delicat.

-Toni..., vreau să te ajut..., spuse ea emoţionată. Trebuie să mă laşi să te ajut... Ascultă-mă... nu e vina ta... tot ce s-a-ntâmplat, n-a fost vina ta... doar că..., vorbi ea duios, alegându-şi cu mare grijă cuvintele. Îl privea adânc în ochi şi cu o mână scoase din buzunar o seringă, îi întinse braţul, şi continuă pe celaş ton duios, fără să-l slăbească din priviri: ...pur şi simplu se întâmplă chestii d-astea... Stres, supărare, dezamăgire... E şi normal! Ţi-ai prins nevasta în pat cu altul, ţi-ai pierdut slujba  după douăzeci de ani... Sunt lucruri peste care nu poţi trece uşor... Stres, supărare, dezamăgire... , continuă Lori să repete pentru a i se întipări adânc în memorie, în timp ce îl injecta.

Viaţa din ochii lui Antoni se stinse brusc şi masa începu să vibreze mai tare. Lori se ridică uşor şi îl privi cu dispreţ. Scoase celularul şi vorbi în timp ce ieşi din cameră:

-E mai distrus decât mi-l aminteam... Nu ştiu, eu am încercat...  

*

Ana urmărea absentă profesoara care încerca să se facă înţeleasă. Nu se gândea la nimic, mintea ei era pe atât de goală pe cât ii erau şi ochii. Telefonul începe să vibreze pe bancă şi fără să-şi dea seama, răspunde imediat.

-Sunt la Belvedere, dacă vrei să vi, se auzi vocea lui Michael.

Ana îşi ceru scuze când profesoara îi făcu observaţie, apoi îşi fixă ochii pe ceasul din perete. După ce ora luă sfârşit, se îndreptă agale către locaţia lui Michael. Intră în cafenea şi se uită în jur fără chef, când îl zări. El o salută cu un gest, iar ea se aşeză în faţa lui. Pe masă era dosarul-plic cu poza lui Antoni alături de care erau şi pozele a două femei şi un bărbat, zăcând într-o baltă de sânge. Ana îşi aruncă ochii peste ele şi deşi nu înţelegea o boabă de germană, nu era greu să facă legătura. O lacrimă udă poza lui Antoni, apoi ea închise dosarul. Il înapoiă şi îl privi rece.

Michael zâmbi crezând că a convins-o şi nu aşteptă şă întrebe nimic.

-Toţi trei morţi, zise el. Doi pe loc şi unul în drum spre spital.

-Dovezi?

-Un martor... Eu..., vorbi el deranjant de calm, ...dar am ajuns prea târziu...

-Şi acum? întrebă Ana.

-Îl arestăm şi plecăm acasă, îi răspunse victorios Michael.

Se făcu linişte. Ana îl fixă lung, apoi vorbi calm:

-Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. 

-Atunci te arestez şi pe tine, încercă el să o sperie.

-Sub ce acuzaţie? continuă ea la fel  de calmă.

-Obstrucţionarea anchetei..., îşi căută el cuvintele, nevenindu-i să creada.

-Colaboraţi cu poliţia Română? Aveţi acordul de a desfăşura ancheta pe teritoriul tării noastre? îl uimi Ana. În momentul în care va veni un poliţist român la mine, mă predau singură, zâmbi ea răutăcios, apoi se ridică uşor.

Michael o privi buimac. Încercă să pară calm, dar pumnul pe care îl strânse cu putere pe masă şi maxilarul încordat îl dădură de gol.

-Ştiţi, mie-mi sună mai mult a vendetă personală, îl provocă Ana, apoi plecă fără să salute.

Deşi îi venea să-i sară la gât, Michael se calmă cât putu, aprinse o ţigară şi sună la telefon.

Anei nu îi venea să creadă ce tocmai a auzit; tremura din toate încheieturile şi se hotărî să-i ceară explicaţii lui Antoni. Într-un timp mai scurt decât de obicei ajunse la blocul lui, dar avu o presimţire. Totul părea întunecat acolo, cu toată că era o zi superbă de toamnă târzie. Grăbi pasul urcând şi câte două – trei trepte odată. Bătu la uşă – nici un răspuns. Mai încercă o dată şi apăsă clanţa. Uşa se deschise şi înţelese că se întâmplase ceva. Se repezi în dormitor, dar se opri brusc când îl văzu pe Antoni întins cu faţa la pământ, în camera de zi. Seringa zăcea aproape goală pe masă, iar scaunul era trântit lângă el. Fără să mai piardă timpul, formează 112 şi îndeasă seringa în buzunarul de la jeanşi.

*

Antoni stătea la volanul unei maşini. Respira greu şi urmărea cu ochii ieşiţi din orbite, cum amantul Lorei intra într-un magazin de bijuterii, la braţul unei femei. Posedat de mânie, duce mâna la torpedoul maşinii de unde ia un pistol vechi, de calibru mic. Îi controlează încărcătura şi aşteaptă. Se caută prin buzunare şi înghite 2 pastile, apoi se îndreaptă turbat, către magazin. Deschide uşa val-vârtej şi îndreaptă pistolul către bărbatul acela. Femeia care era cu el îl prinde de braţ, iar el o împinge cavalereste în spatele lui.

-Daniel...?... Asta e mâna lui, sunt sigură, şopteşte femeia îngrozită.

Bărbatul ar fi vrut să-i răspundă, dar vânzătoarea ţipă când vede arma lui Antoni. El se sperie şi Daniel îl atacă, încercând să îl dezarmeze. În încăierare, arma se descarcă în pieptul vânzătoarei. Antoni face ochii mari şi încă un foc de armă o seceră pe femeia care era cu Daniel, şi cade peste o vitrină spărgând-o în mii de bucăţele. O a treia împuşcătură şi Daniel cade la picioarele lui Antoni.

-Aia era soţia mea, nu trebuia s-o omori, se auzi o voce gravă şi Antoni îl atacă pe Michael, iar după o luptă destul de scurtă totul se încheiă cu Antoni care îl îngenunghease pe Michael şi îl ameninţa cu arma.

-Ai dat greş, Antoni! se auzi din nou vocea gravă....

O bufnitură şi totul devine negru.

Antoni deschise cu greu ochii – îmbrăţişa volanul şi maşina înainta cu viteză. Se sperie şi încercă să stea drept, dar o durere în ceafă îl săgetă. Duse instinctiv mâna şi se umplu de sânge, însă nu avu timp să se gândească la ce se întâmplase, pentru că îşi înţelese locaţia – se îndrepta către o curbă periculoasă în capătul căreia era o prăpastie adâncă. Apăsă pedala de frână până la pământ dar nimic nu se întâmplă. Insistă de câteva ori sperând să o facă să funcţioneze, dar nu reuşi. Mişcă frenetic schumbătorul de viteze, în sus şi-n jos dar fără rezultat. Prăpastia se apropia din ce în ce mai mult şi el nu prea mai avea opţiuni. Încercă portiera şi se deschise, apoi fără să stea pe gânduri, sare. Se rostogoleşte şi rămâne acolo, ghemuit, pe asfalt. Maşina sare peste parapet şi o explozie mare îl face să închidă ochii.

*

Era linişte şi întuneric. Un „bip” sistematic îl făcu să-şi deschidă ochii. Privi gânditor tavanul alb, apoi realiză unde era. Oftă şi se ridică uşor. Trase de perfuzie tocmai în momentul în care intră infirmiera. Îl salută când îl văzu treaz şi el o întrebă dezolat:

-Iar?...

Femeia îi zâmbi îngăduitor, apoi încercă să îl oprească când îşi trase perfuzia din braţ.

-Nu, domnule, lăsaţi asta acolo...

-Nu mai am nevoie..., replică el plictisit.

    Ana urcă urcă ultima treaptă şi se opri în capul scărilor. Îşi trase sufletul şi se pregăti să meargă mai departe, când îl văzu pe doctor. Ar fi vrut ă îl evite, dar era prea târziu.

-Ah, domnişoara Dobrescu, nu? o abordă el de la ditanţă.

-M-aţi reţinut?...,  se prefăcu ea încântată.

-Păi... nu prea am multe cazuri de..., nu vru să folosească vre-un cuvânt  care să o jignească şi lăsă fraza neterminată, însă îşi continuă ideea:  domnişoră, dumneavostră fie snteţi foarte curajoasă, fie foarte...

-Proastă? îl completă ea. Mda... se pare că sunt un pic din amândouă, răspunse ea câtuşi de puţin deranjată.

-Totuşi, mai gândiţi-vă, insistă doctorul. Sunteţi mult prea tânără...

-Ştiu, îl întrerupse Ana şi îl întrebă din gesturi încotro să se îndrepte.  Doctorul îi răspunse şi scutură dezaprobator din cap, apoi începu să coboare scările. După patru trepte, cineva îl opreşte şi îl întreabă dacă vorbeşte engleza.

 Ana rămase locului.

-Da, răspunse doctorul, tot în engleză.

-Aveţi un pacient, Antoni Liebermann? îl întrebă Michael şi pentru că nu îi răspunde, îi arată insigna, apoi îl urmeză până la salonul lui Antoni.

-Bună, micuţo! o salută şi pe Ana, care îi urmează.

-Ce faci aici? încercă ea să-l oprească.

-Datoria, îi răspunse el, calm.

Uşa se deschise. Antoni era pe marginea patului şi infirmiera îl ajuta să se ridice, dar se opresc când intră Michael.

Antoni îngheaţă. Imaginea lui Michael îngenuncheat în faţa lui şi cuvintele sale „Era soţia mea! Nu trebuia s-o omori!”, îl cutremurară până în măduva oaselor.

Michael îşi duse precaut mâna în interiorul hainei, pregătit pentru cazul în care ar fi fost nevoit să se apere.

-Antoni Liebermann, începu el grav, ...îţi aminteşti de mine?

-Da..., răspunse Antoni şi îşi plecă privirea, ceea ce îl făcu pe Michael să ridice din sprâncene discret, şi un zâmbet aproape insesizabil îi apăru în colţul gurii. Îşi redresă poziţia şi adoptă din nou faţa gravă, oficială, însă Ana apucase să vadă sclipirea din ochii lui şi se strecură până în faţa lui Antoni.

-Ce vrei să faci? Îi şopti ea când Antoni se chinuia să se ridice uşor.

Îi prinse bărbia cu două degete şi o privi adânc în ochi.

-Ana... Ana, nu înţelegi... tu nu şti multe...

-Dacă vorbeşti despre ăia trei, ştiu! Domnul s-a asigurat că ştiu! îl întrerupse Ana şi maxilarul lui Michael începu din nou să zvâcnească. Dar Antoni nu o ascultă.

-Ana, îmi pare sincer rău că m-ai cunoscut... Eşti un copil prea bun... Îmi pare rău... Încearcă să uiţi tot! Nu vreau să înţelegi vre-o dată prin ce trec...

Michael privea foarte atent scena şi nu vru să întrerupă nimic, avea nevoie să ştie până unde se va ajunge.

-Dar eu vreau să te-nţeleg! Vreau să te ajut! Te rog!... insistă Ana cu lacrimi în ochi, apoi îi şopti că nu are încredere în acel om.

-În mine n-ar trebui să ai!! răbufni Antoni. tu nu-nţelegi că sunt un pericol?! Un criminal!! I-am nenorocit viaţa omului ăstuia într-o singură noapte! se agită el, crezând că în sfârşit a înţeles visul care îl bântuia de atâta vreme.

Se făcu linişte.

Michael înnlemni. Ana la fel.

„Ce fel de monstru sunt?” îşi reproşă Antoni în sinea lui când văzu reacţia lui Michael. „De ce nu-mi sare la gât?  Eu cred că-l făceam bucăţi...”, dar apoi se gândi că poate îi era frică de el. Se opri în faţa lui Michael, care deja îşi ţinea mâna pe arma din haină, aşteptând din clipă în clipă să fie nevoit s-o folosească.

Ana îl prinde de braţ, pentru o ultimă încercare, dar el o respinge.

Michael îi citeşte drepturile în timp ce îl priveşte fix în ochi şi îl încătuşează, apoi părăsesc camera, însoţiţi de doctor.

Ea se lasă pe pat, plângând amar, iar biata infirmieră încearcă să o consoleze.

*

Antoni stătea în linişte pe bancheta din spate, iar Michael la volan, rememorând fragmente din viaţa lui.

„-Crezi c-o să meargă? întrebă el încântat.

  -ŞTIU că o să meargă, îl corectă Lori, sărutându-l. Am nevoie decât de muniţia potrivită, râse strângând în mână un pacheţel alb. La cât e de gelos, mi-e că-l omoară acolo-n pat... ”...

Antoni lăsă capul pe spate şi respira uşor, parcă încerca să economisească aerul. Michael zâmbi şi se gândi „Bietul idiot! Sper sa n-ajung vre-o dată ca el... măcar să-l mai ţină până terminăm”, zâmbi şi apăsă acceleraţia.

Ceva strălucitor de dintre perne îi atrase atenţia lui Antoni. Verifică poziţia lui Michael şi consideră că e în regulă să se întindă după el. Îl apucă cu 2 degete şi amuţi. „Lori?...”. Privi cercelul lung cu diamant şi îşi aminti cina de la restaurantul acela luxos,  când îi dăruise această pereche de cercei de ziua ei. Încerca să găsească logica când observă peisajul – un drum de ţară, care lăsa în urmă mulţi copaci. Mintea îl purtă fulgerător înapoi la magazinul de bijuterii. Daniel căzuse secerat iar Antoni îl privea înmărmurit pe Michael care îndreptase acum spre el pistolul vechi, aburind. Clipeşte des, dar imaginea pistolului nu dispare. Îl priveşte pe Michael care îi porunceşte să iasă din maşină. Coboară încet. Michael îl îngenunchează, lovindu-l, apoi îi pune pistolul la ceafă.

-Ai dat greş, Toni!..., spune el şi Antoni îşi aminteşte clar ce se întâmplase în ziua aceea – ştiind că va fi următoarea victimă a lui Michael, l-a atacat şi a reuşit să-l biruiască fără prea mare efort. Când îl avea la picioare, uşa magazinului s-a auzit din nou. Nu a apucat decât să vadă bâta de baseball cu care Lori l-a lovit şi să audă sirenele poliţiei –.

Ochii lui Antoni se întunecă şi o aude pe Lori repetându-i într-una „stres, supărare, dezamăgire...”. Fără să mai piardă timpul, se smuceşte, apoi îl loveşte până îl lasă la pamânt. Ar fi trebuit să termine totul acolo, dar abia scăpase de povara unei crime şi nu avea de gând să se mânjească cu o alta. Îl lasă acolo îngropându-l într-un nor de praf, după ce se eliberează de  „brăţările” de fier şi îi ia maşina, gonind spre oraş.

-Eşti un bou, Antoni! Un mare bou! îşi reproşă el şi râse nervos trecându-şi mâna prin păr. Îşi aminti de ziua aceea, după ce a reuşit să se întoarcă acasă, însângerat şi buimac... Era sub duş când a auzit zgomote în cameră. Rămâne câteva secunde în prag, urmărind-o pe Lori care îşi arunca nişte haine într-o valiză.

„-Ce faci?” a reuşit el să întrebe, iar femeia ţipă de parcă ar fi vazut o fantomă.

„-Să nu te apropii de mine! urlă ea cuprinsă de spaimă. Jur că dacă mai faci un singur pas...”, lăsă ideea în aer când văzu privirea nedumerită a lui Antoni şi aşteptă vreo reacţie timp de câteva minute. Nimic nu se întâmplă, aşa că închise valiza şi fugi spre uşă. Antoni o privi bulversat când ea se întoarse şi aruncă vergheta pe măsuţa de sticlă din faţa lui     

*

Ana nu îl găsise nicăieri pe Antoni şi picioarele o îndreptară către apartamentul său. Încercă la uşă, dar era închis, apoi auzi paşi. Se uită în jos pe scară şi o urmări pe Lori care urca nepăsătoare, jucându-se cu nişte chei.

„Iar ea?...” se gândi Ana şi o privi nedumerită când aceasta se opri în faţa ei. Deschise gura să vorbească, dar o palmă venită din senin aproape că o aruncă peste balustradă. O prinde de păr şi o face s-o privească; îşi pune mâinile în jurul gâtului ei şi strânge. Ana recunoaşte expresia aceea a feţei – ochii bulbucaţi, dar încercănaţi, părul răvăşit şi respiraţia agitată.

-Ce... Ce faci?..., reuşi ea să articuleze, deşi îi era din ce în ce mai greu să respire. Încearcă să se elibereze din strânsoare dar fără succes. O şuviţă de-a Lorei îi cade peste faţă când aceasta se apleacă asupra ei şi ea o prinde cu o mână, apoi trage cât poate de tare. Lori ţipă şi îi dă drumul, moment în care Ana o împinge şi cu ultimele puteri o zbugheşte în jos pe scări, tuşind pentru a face loc aerului să-i intre înapoi în plămâni. Lori nu renunţă – fugi în urma ei. Ajunseră pe stradă unde ignorară regulile de circulaţie. Lori tocmai o înhăţă de umeri când un scârţâit de roţi şi o smucitură le aruncă pe femei la pământ. Antoni apăsă pedala de frână până la pământ, făcând maşina să se rotească pe loc. Ţăşni afară şi o ajută pe Ana să se ridice.

-Ana! Eşti bine? o cercetă el rapid.

-Da..., îngână ea slab.

-Ce-ai păţit..., întrebă atingându-i uşor gâtul. Nu mai avu nevoie de răspuns pentru că înţelese.  Ar fi vrut să o atace pe Lori care oricum zăcea întinsă pe asfalt, dar Ana îl opri.

Sirenele unei salvări se auziră şi în câteva momente, Lori era transportată cu targa în maşină.

Antoni apucă să vadă un taxi apropiindu-se cu viteză şi bănui cine era. Opri un paramedic şi îi spuse că au nevoie să ajungă la spital şi ei, iar acesta îi lăsă să urce. Taxiul îi urmări până la spital unde maşinile se despărţiră – salvarea intră pe o poartă, iar taxiul pe altundeva. De cum se deschiseră uşile, Antoni o trase pe Ana şi fugiră în spital. Michael îşi scoase pistolul de la brâu şi porni după ei.

„Trebuia să termin când am avut ocazia”, se gândi Antoni dar era prea târziu acum.

-Staţi pe loc! ţipă Michael şi trase un foc de armă.

O isterie generală se porni.

-E în regulă! Sunt de la poliţie! strigă Michael pentru a-i linişti pe doi agenţi de pază care veneau hotărâţi spre el, apoi îl urmă pe Antoni.

Intrară în morgă. Era linişte. Câteva sertare erau deschise, parcă aşteptau pe cineva să le umple. Într-un colţ era o perdeluţă alba, de un plastic foarte   subţire, care flutura la cea mai mică adiere. Michael porni prudent într-acolo.

-Parcă nu erai laş! De ce te ascunzi de mine? vorbi Michael calm şi îndepărtă dintr-o mişcare perdeaua. Tresări când văzu un cadavru deschis pe mijloc, care aştepta tăcut pe masă.

-Toni!! îl strigă Michael, pierzându-şi răbdarea. Dar în loc de răspuns, vede cum mortul se ridică cu tot cu masă şi cade peste el. Pentru a nu mai avea timp de reacţie, Antoni îl apucă de guler şi îl lovi cu pumnul.

-Cât credeai c-o să mai ţină? se răsti Antoni.

Ana nu ştia cum stau lucrurile cu adevărat... din punctul ei de vedere, Michael era poliţist, iar Antoni îl ataca. Încercă să îl oprească, dându-i ocazia perfectă lui Michael să încline balanţa în favoarea lui – se repede la bisturiul care lucea lângă piciorul său, şi cu o mişcare fulgerătoare o prinde pe Ana de păr, apoi îi lipeşte lama rece de gât.

-Of, Toni, Toni... Chiar nici o femeie nu poţi să păstrezi?  Toate ajung în braţele mele..., râde Michael cu faţa unui nebun scăpat de sub control şi îşi ascunde chipul în părul Anei.

-Eşti bolnav, omule!..., vorbi printre dinţi Antoni care nu îndrăznea să mai facă vreo mişcare.

-Nu, nu sunt! Am decât o problemă, dar sunt pe cale să o rezolv...

-Bun, şi acum ce mai vrei? Stai ascuns după o femeie. În asta constă curajul tău? îl batjocori el.

-Nu, răspunse Michael victorios. În asta! îi aruncă la picioare o seringă gata umplută.

Ana îl implora cu lacrimi în ochi să nu o facă, dar Antoni pierdu lupta. Se lăsă în genunchi şi apucă seringa cu toată mâna.

-Toni, vrei să şti ce erou eşti la tine acasă? râse Michael. Ai jefuit un magazin de bijuterii, ai împuşcat mortal trei oameni şi ai scăpat nepedepsit. Nu ştiu cum naiba ai reuşit să faci asta, dar a ieşit mai bine decât am sperat!...

Antoni privea pierdut seringa, dar o durere în ceafă îl făcu să îngheţe. Se văzu într-o baltă de sânge. Simţi exact ce simţea atunci – nu se putea mişca deşi ar fi vrut; se chinuia să îşi ţină ochii deschişi şi o privea pe Lori, care stătea absentă cu bâta de baseball în mână şi îl fixa.

„-Nu mai sta acolo ca momâia! şopti Michael. Apucă-l de picoare!”

Lori îl ascultă şi îl scoseră pe Antoni pe uşa din spate, care dădea într-o alee micuţă şi pustie, unde era parcată maşina lui.

„-Gata, mă descurc! Ia câteva alea şi dispari! Ne vedem mai târziu! îi porunci el. Hai lasă că vedem noi cum facem”, o calmă el când ea îi reproşă că nu asta trebuia să se întâmple, şi îi luă haina lui Antoni pe care i-o aruncă ei.

Lori încuviinţă şi îl sărută, apoi dispăru înapoi în magazin, îmbrăcând haina soţului ei. Apucă în grabă câteva bijuterii, ridică gulerul hainei astfel încât să-şi ascundă faţa, apoi zbughi afară pe uşa din faţă.

Michael îl urcă pe Antoni în maşină, apoi ridică capota,  trase în grabă de nişte fire, apoi intră înapoi în magazin. Îşi ciufuli părul, trase de haine şi se aşeză în locul lui Antoni. Închise ochii şi aşteptă câteva momente până când primul poliţist a intrat cu viteză trântind uşa.

Antoni începu să râdă frenetic şi Michael făcu ochii mari. Se ridică strângând seringa în pumni.

-Ce? Să nu-mi spui că mă refuzi, o trase Michael mai în spate pe Ana când Antoni se îndrepta spre ei.

Profitând că Michael nu o mai ţinea aşa strâns, Ana reuşi să îl muşte de mână.

-Ah, căţeao! murmură el printre dinţi şi o trânti la pământ cu o singură palmă.

Antoni îl atacă.

Ana căzu exact lângă pistolul pe care il pierduse Micahel şi îl ridică. Îl îndreptă către ei dar nu putea să tragă.

Din luptă, Michael se dezechilibrează şi cade peste ea. A fost ocazia perfectă pentru el – cu mişcări iuţi, ridică pistolul, ţinteşte şi trage. Antoni cade. Ana ţipă şi se năpusteşte asupra lui Michael. Nu prea are ce să-i facă, decât îl dezarmează, pentru că el o trânteşte din nou la pământ, dar era hotărât să-i plătească fiecare lovitură. O ridică de păr, dar atunci se auzi un poliţist strigând:

-Toată lumea mâinile sus!

Michael pregătea un răspuns dar se aude piedica pistolului când este trasă. Michael priveşte în direcţia aceea şi vede glonţul părăsind pistolul din mâinile lui Antoni. Cade la picioarele Anei, săgetat drept în inimă.

Un poliţist se repede la Antoni care lasă arma să cadă la pământ.

*

Ana desena inimioare şi floricele pe coperta manualului de limba engleză şi nu asculta profesoara care explica conjugarea verbelor. Clopoţelul sună şi Ana salută în grabă apoi fuge. Se opreşte direct la gară unde abia prinde un tren care îşi anunţase deja plecarea printr-un şuierat lung.

Antoni stătea galant, picior peste picior, pe o bancă. Un vânticel cald îl face să privească dansul jucăuş al copacilor mari ce străjuiau o alee albă, curată şi îngustă. Zâmneşte larg când o vede pe Ana apropiindu-se.

-Eşti gata? se opri ea în faţa lui.

-Ei aşa zic.

-Şi tu? Ce zici?

-Să ieşim odată d-aici! se lăsă tras când Ana îi întinse mâna. Îl luă de mijloc şi ieşiră pe poarta mare şi neagră din fier forjat.

*

În Manburg, şeful poliţiei îi privea dezamăgit pe nişte oameni in salopete albastre cum încărcau un camion cu diverse cutii de carton. Una dintre ele era deschisă şi se putea vede colţul unei rame de lemn. O trage afară – el şi Michael zâmbeau pentru poză. După câteva secunde o aruncă înapoi în cutie şi se îndreaptă dezamăgit spre maşina lui.

 Ultima cutie intră în camionul mare şi unul din bărbaţi lovi de trei ori portiera. Cheile se învârtiră în contact şi maşina se puse în mişcare. Şoferul îşi acoperi mai bine fţa când trecu prin dreptul poliţiştilor. Claxonă în semn de „la revedere” şi Michael zâmbi de sub cozorocul imens.