"O zi cu totul speciala" ....undeva in 2007

“Buna!
M-am gandit mult daca sa scriu sau nu… povestea mea nu e cu nimic mai speciala sau mai frumoasa decat altele, si nici nu scriu pentru a castiga, ci pur si simplu sunt bucuroasa ca in sfarsit am gasit si eu un pretext sa mai scriu ceva, pentru ca asta inseamna totul pentru mine :P…
Povestea mea este una reala si s-a intamplat acum” aproape 8 ani…
……… cam asta era introducerea pentru un concurs acum multi multi ani =]]] numai ca am schimbat eu data, pentru ca in loc de 8 ani scria 3 saptamani... deci era proaspata =]]] Asa rau imi pare ca nu am facut acelas lucru si pentru baietel... la el nu am notat nimic, nu am scris nimic... decat acum, dupa 3 ani si ceva de la nasterea lui am reusit sa pun stiloul in mana... Acum nu are rost sa incerc sa scriu pentru ca nu mai am aceleasi trairi ca atunci... Doar ca la el am reusit sa duc sarcina la bun sfarsit, m-am dus la spital  din nou pe propriile picioruse si gata de operatie =]]]

La voi cum a fost? As vrea sa stiu :*

"O zi cu totul speciala
20 ianuarie 2007… o zi care va avea sa-mi schimbe viata total, dar trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat niciodata ca asa o sa fie. Orice s-ar fi intamplat aceasta zi era menita sa ramana in mintea mea…
Acum 6 ani am cunoscut un baiat care m-a atras din prima. Nu era Fat-frmos si nici n-avea Ferrari la poarta, ci mintea lui ascutita si umorul… usor special… m-au facut sa-mi dau seama pe loc ca el este ACELA.
Anii au trecut, ne-am mutat impreuna sit imp de un an si jumatate am trait fericiti, cu o chirie de 2.500.000 si un salariu de 4… Insa iarna trecuta l-au dat afara de la serviciu si uite asa am ramas decat cu chiria … Ne-am chinuit sa tinem de cuibusorul nostrum pana asta vara, cand am hotarat de comun accord ca ar fi mai bines a ne intoarcem la parintii nostrii pan ace o reusi unul din noi sa-si gaseasca un job nou. Zis si facut! Numai ca Doamne-Doamne avea alte planuri pentru noi… la 2 luni de la intoarcerea noastra “la origini” am aflat ca sunt insarcinata.
Toti au sarit atunci insistand, care mai de care.
“Ar trebui sa va casatoriti inainte sa vina copiul”, insistau socrii…
Tata chiar a iesit de la serviciu cu o ordonanta de 100 mil lei, doar-doar o face fata cununia… Numai ca fata nici nu vroia sa auda si refuza cu incapatanare:
“Am trait 6 ani fara cununie si acum ca am ramas gravida, sa ma grabesc?! Las` c-o facem dup ace vine bebele”…
Au trecut lunile ca zilele sin e-am trezit in decembrie, tot la parintii nostrii, fara servicii si cu o burta de 103 cm  In preajma Craciunului a avut loc o prima minune: sotul a fost angajat de o firma internationala, dar va trebui sa plece la specializare in tari starine exact in perioada DNP-ului meu… asa ca iata-ne iar in criza. Socrii au fost mai insistenti ca niciodata si am cedat: am stability cununia pe 20 ianuarie, la 36 de saptamani de sarcina ale mele  Insa totul s-a schimbat la ora 2 noaptea. Am visat ca eram pe un pod, deasupra unei ape albastre si frumoasa, inconjurata de verdeata si faceam Thai chi cu un batran care imi zicea sa-mi pastrez calmul orice-ar fi.   M-am trezit brusc si m-am uitat in jur: toata casa era scufundata in intuneric si doar sforaiala fratilor mei dadeau de gol existenta unor fiinte prin apropiere. Eram toata transpirata. Am coborat usor din pat, dar m-am oprit brusc: o durere intensa de spate mi-a taiat respiratie pentru o secunda. Am ajuns din 2 miscari la baie si am incremanit. Am deschis usor usa si am soptit:
„Mami...”, parca dorindu-mi sa nu m-auda nieni, sau poate nu mai aveam putere sa vorbesc. Am mai incercat o data:
„Mami... mami...”
Tocmai cand ma dadusem batuta apare in prag sora mea.
„Ce e?”
„Cred ca... cheam-o un pic pe mami”, abia am reusit sa zic destul de tare incat sa ma aud.
In nici o secunda a venit si mama. I-am aratat si am zis aproape plangand:
„Mami, ce-i asta? Mi s-a rupt apa?”
M-am speriat... intr-adevar... Nu mi-am ascultat maestrul de Thai Chi si am intrat in panica desi faceam eforturi supromenesti sa n-o arat. Insa o prima contractie m-a dat de gol. Desi eu am incercat sa zambesc cred ca nu mi-a reusit decat o grimasa.
„Nu te speria”, mi-a zis mama cu calm, iar sora mea topaia prin camera soptind intr-una:
„Naste Marina! Naste Marina!...”
A 2-a contractie a venit peste 10 minute... apoi a 3-a... si sora mea era la fel de incantata si impacientata, dar a oprit-o mama:
„Mai termina-te odata si scoala-l pe tati sa mergem la spital! Suna-l pe Sorin (sotul meu)... Aoleo, nu avem bagajul facut!... ce ne trebuie? Camasa....
  „Stati... poate nu e asta”, am incercat sa spun dar nu m-a mai auzit nimeni.
In cateva minute toata casa era in picioare, iar eu aveam contractii o data la 5 minute. Stateam in pat, invelita pana la gat, incercand sa nu ma gandesc la ce urma sa se intample si privind usor apatica la parintii mei care se miscau ca vijeliile prin casa. Oricum n-as fi putut sa ma gandesc la nimic. Parca inca mai asteptam sa ma trzesc si sa realizez ca n-a fost altceva decat un vis... Toata viata doar am visat ce as fi vrut sa mi se intample, dar niciodata nimic nu era asa cum visam eu, si acum ma asteptam ca si de data asta sa fie un alt miraj. Mai tarziu aveam sa ma trezesc brusc si sa constientizez. Deocamdata soneria de la usa a fost un prim pas spre asta. Sotul a intrat ca o avalansa si m-a luat in brate zambind.
„Imi pare rau”... i-am zis usor la ureche.
„Pentru ce?! Nu fi nebuna. Cum te simti? Te doare?”
Mi s-a parut o intrebare idioata asa ca m-am multumit sa-i raspund printr-un zambet... printr-o alta grimasa cu pretentie de zambet.
„Sunteti gata?” a intrebat mama indesand un ultim obiect in bagajul pentru spital.
„Hai sa mergem!”
„Masina e jos” a zis socrul meu, vizibil emotionat.
Am coborat usor scarile tinadu-ma de blugii pe care nici nu i-am mai incheiat la nasturi ... n-am avut timp si simteam ca ma sufoc oricum.
In nici 10 minute eram la spital unde SURPRIZA! Am realizat ca nu aveam nici buletinul, nici carnetul de gravida, nici macar analizele din timpul sarcinii! (Buletinul era la primarie iar celelalte „acte” le uitasem acasa). Deja stresul incepea sa se simta, mai cu seama la parinti. Mama i-a intors din drum pe tata si pe sotul meu pentru a aduce ce uitasem noi, iar noi femeile (eu, mama si soacra-mea) am intrat in spital: pustiu – nici macar un paznic la usa. Ne-am rotit un pic, apoi la indicatia soacrei am urcat pan` la etajul 3. Eu, tinandu-ma intr-una de blugi, nu-mi mai simteam inima dar eram toata un zambet. La etajul 3 norocul a facut sa dam peste 2 doamne dragute, care cu un glas pitigaiat ne-au explicat:
„Nu aici se fac internarile! La parter!”
Derutate ne-am intors din drum si poate ca ceva le-a facut sa le fie mila de noi pentru ca una dintre ele s-a oferit sa ne conduca. Asa ca dai bataie si mai coboara iar 3 etaje.
Am ajuns la usa la care se faceau internarile. Am batut dar n-am primis nici un raspuns. Mai era o usa. Am batut si la asta. La fel, nici un raspuns. Cand sa plecam iar dupa cine stie ce, se deschide prima usa.
„Buna dimineata, ne scuzati ca va deranjam...” a inceput mama, dar „bunatatea” doamnei asistente a intrerupt-o.
„Da, ce s-a-ntamplat?”
„I s-a rupt apa si vrem sa ne internam...”
„La ce doctor sunteti?” a intrebat asistenta cu aceeasi „dulceata” in glas. „Nu aici, la usa cealalta!” si inchide usa fara nici un alt cuvant.
Ne ducem resemnate la usa indicata si o tanara doamna pe jumatate treaza ne pofteste inauntru. Ma aseaza pe un scaun si incepem completarea fisei de internare. Aici a avut loc al 2-lea pas spre constientizarea situatiei in care ma aflam: o asistenta in varsta m-a luat intr-o camera separat pentru a ma pregati de nastere... am stat foarte cuminte desi durerile parca devenisera tot mai dese. Apoi tot pe picioare am urcat pana la etajul 2. Aici a avut loc trezirea mea brusca si constientizarea totala a ceea ce se intampla. Asistenta si cu mine am intrat pe o usa pe care ceilalti nu au avut voie sa o depaseasca. Imi aduc aminte ca m-am uitat in urma o data si i-am vazut pe toti... cam stresati ce-i drept si m-a cam apucat frica.
Dupa ce am scapat de asistenta batrana m-a preluat alta... la fel de batrana dar cu o fata mut mai rea. Nu regret ca am judecat-o dupa aspect, caci asa s-a si dovedit. M-a tinut mai mult de o jumatate de ora in picioare, fara sa am voie sa ma duc la ai mei. Ne mai uitam unii la altii prin geam... tata incerca sa zambeasca sa ma linisteasca, mama ar fi vrut sa intre dupa mine dar asistentele nu o lasau nici macar sa deschida usa, socrul nu scotea nici macar un „pss” si era alb ca varul, soacra vorbea prea mult si prea tare, iar sotul meu avea o fata de parca ar fi stat in fata unei martire ... Erau tare haiosi.
M-au luat din nou asistentele de la usa si abia dupa cateva zile am aflat ca asistenta batrana si rea nu a vrut nici in ruptul capului sa le dea numarul de telefon al doctorului meu (noi aveam un numar gresit... presupun ca nu l-am notat eu bine ), decat dupa ce i-au bagat bani in buzunar.
In sfarsit pe la 4.30-5.00 a venit si doctorul imbracat in hainele lui de strada, cu nelipsita tigare din mana stanga. Mi-a zambit cu indulgenta si m-a dojenit usor:
„Ce facusi ma? Asa ne-a fost vorba?...
Cu doar cateva ore, pe la 5-6 dupa amiaza fusesem la el la control si hotaraseram sa ducem sarcina pana la 38 de saptamani, caci eu cerusem din start cezariana la indicatiile altui doctor care mi-a spus ca din cauza miopiei nu voi putea naste natural fara riscuri.
Asadar doctorul meu m-a controlat si cuvintele lui, care inca imi rasuna in minte, au fost:
„Hm... aha... si dilatatie de 5-6 cm. Ramanem la ce-am stabilit sau incercam natural?”
„Ramanem” i-am raspuns eu incercand sa-mi ascund tremuriciul care-mi strabatea tot corpul.
As fi vrut sa incerc si nasterea normala, dar ai mei toti au insistat sa nu risc, si-mi era teama ca nu ma voi descurca, dar cel mai frica imi era sa nu ma lase cu asistenta cea rea daca as fi zis ca as fi vrut sa incerc.
„Bine” , mi-a zis doctorul apoi s-a intorc spre asistenta cea rea: „Scrie!”... i-a zis.
Nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui, stiu doar ca a mentionat de miopie si pierdere de sange, la care eu am tresarit, iar el m-a linistit:
„Trebuie sa bagam ceva motive pentru ca oficial nu exista la noi cezariana la cerere”... Apoi din nou catre mieluselul de asistenta: „Duceti-o si pregatiti-o de operatie.”
Am trecut pe langa usa de sticla in spatele areia erau ai mei, ne-am tras o ultima privire, apoi am ajuns in fata unor usi fumurii de termopan. Asistenta a sunat la usa si de aici am cam pierdut firul... Evenimentele au inceput sa se precipite mult prea repede, fara a-mi mai da posibilitatea sa le controlez in vr-un fel. Tot ce stiu e ca nu m-am mai putut ascunde si am inceput sa tremur din toate incheieturile, facandu-le treaba asistentelor tot mai dificila, in special in momentul in care au incercat sa-mi gaseasca venele  Nici nu stiu cand m-am trezit pe masa de operatie, cu doctorii in camera alaturata, care se spalau pe maini e vreo 15 minute; cu asistentele care incercau care mai de care sa ma linisteasca, spre surprinderea mea, prin cuvinte blande.
Eram constienta ca ma faceam de ras, dar pur si simplu mu-mi puteam stapani tremurul.
Anestezia a fost un moment haios, vazut din afara. De fapt asa l-as fi perceput si eu daca nu m-as fi chinuit sa respir: toate asistentele, in nr. de  4 sau 5, au sarit pe mine ca la ruygbi si m-au facut covrig. Am auzit-o decat pe anestezista:
„Incearca sa te linistesti, da? Te voi intepa de 2 ori, asa ca stai calma.”
Am incercat s-o ascult, dar... Nici acum nu pot intelege de ce m-am speriat asa.
In sfarsit au terminat doctorii de spalat si, dupa ce au pus cearceaful acela alb peste mine, operatia a inceput. Nu am simtit nimic, decat ii auzeam pe doctori vorbind despre politica si parca nu intelegeam nimic. Ma uitam prin masca de oxigen la asistenta ce statea la capul meu, mangaindu-ma, incercand sa ma faca sa ma relaxez pentru ca toata masa se misca din cauza mea  Acum stau si incerc sa-mi dau seama ce privire avea cand se uita la ce se intampla pe masa... era o privire de respect cu un fel de dragoste? Poate si din cauza ca eu eram in semi delir. Stiu doar ca s-a luminat dintr-o data la fata si a zambit:
„E fetita.”
„E fetita?” am mai intrebat eu o data.
„Aha”, a venit raspunsul prompt.
Am intors capul in toate partile, cautand disperata s-o vad, caci n-o auzeam deloc. Tot ce auzeam era discutia iritanta a doctorilor. La un moment dat am zarit ceva in mainile unei asistente tinere. Mi s-a parut atat de mica... si nu scotea nici un sunet... M-am speriat din nou si am inceput sa tremur mai rau.
„Uite, e de la ochi.”, am auzit o asistenta zicand.
„Aha, chiar”, a raspuns alta.
M-am uitat si eu la monitorul pe care fugeau liniutele care indicau bataile inimii. Nu am inteles la ce s-au referit decat la cateva zile, cand am aflat ca ajunsesem la tensiunea 6.
In sfarsit am auzit un tipat ca de pisicuta... primul sunet al fiintei ce traise 9 luni in mine. M-am muscat de limba sa nu-mi dea lacrimile. Nu-mi venea sa cred. Trecusera 36 de saptamani de cand o tinusem in burtica si acum era acolo, in aceeasi camera cu mine... e un sentiment pe care oricat am incerca sa-l explicam nu vom reusi.
Acelas glas al asistentei m-a atentionat:
„Intoarcete sa-ti vezi fetita”.
„Sa ma intorc? Nu o priveam oare?” asta a fost primul gand. Mi-am intors privirea la 90 de grade si am vazut-o: mica, alba ca varul si cu un par ca taciunele, cu o gurita mica si 2 nari in loc de nas  Am ras. Mi s-a parut asa nostima.
„Parca-ar fi un alien... Da` de ce n-are nas? Ca eu am nasul mare... si ce e pata aia alba din frunte?...” au fost primele ganduri pe care le-am avut, dar n-am avut timp sa-mi gasesc raspunsurile, ca au si luat-o.
Operatia a mai durat destul de mult dupa ce au plecat cu ea. Asta se intampla sambata dimineata la ora 5.50. dupa ce am ajuns la reanimare au inceput si vizitele. Din pacate nu mai stiu cine a venit primul... Stiu doar ca stateam bagata in 2 paturi, tremurand inca, si vocile calde alor mei care-mi cereau sa ma linistesc si-mi ziceau ce frumoasa e fetita. Chiar si doctorul, imbracat din nou in hainele de oras si cu tigara in mana, a venit si m-a felicitat si mi-a zis ca a vobit cu fetita mea si ca-mi transmite salutari  Apoi s-a facut liniste. Toata lumea a plecat acasa, cu promisiunea ca vor reveni.
A, da! Si bine-nteles ca tot spitalul a aflat povestea noastra, caci zilele urmatoare, oriunde ma duceam, asistentele ma priveau cu un zambet: „Aaa... tu esti fata cu cununia!”. M-a distrat  in mod deosebit una dintre ele, care incurcata probabil din cauza privirii mele nedumerite la exclamatia „Tu esti fata cu cununia”, care a sunat ceva de genul „E spital... stii aici se circula foarte repede...”

De ce am tinut mortis sa-mi spun povestea? Nu stiu... pentru toate celelalte fete... pentru ca as vrea sa le spun sa nu se sperie. Nasterea e cel mai frumos lucru indiferent prin ce metoda are loc... V-am spus experienta mea pentru a va face sa intelegeti ca nu trebuie sa reactionati ca mine si sa intrati in panica. Acum imi pare rau, pe de-o parte, ca am ales cezariana, dar pe de alta parte consider totusi ca am facut o alegere buna. Am plecat panicata de acasa si nu cred ca m-as fi descurcat le o nastere normala. De ce m-am panicat? Pai pentru ca nu eram pregatita sa iau viata in piept. Desi poate ca sunt deja la varsta la care multe femei se pot mandri cu cine stie ce cariere si familii, si copii, dar eu toti cei 22 de ani am fost tratata ca o printesa, mereu ferita si protejata de greutatile vietii si, acum, m-am lovit de ea prea brusc. EU, care nici nu vroiam sa aud de injectii, care aveam o raceala banala o data la n ani, acum m-am trezit anesteziata pe o masa de operatie, cu un coplesitor sentiment de neputinta si inutilitate. Nu-mi simteam picioarele si asta ma speria mai rau decat orice. Simteam ca nu-mi voi mai reveni niciodata, in special ca trecusera ore bune de la operatie si mie tot nu-mi trecuses efectul anesteziei. Ma simteam abandonata si nu intelegeam la ce bun am mai facut copilul daca nici macar n-apuc si eu sa-l vad  Dar am scapat de acest sentiment urat, noaptea pe la 10, cand a venit o asistenta cu bebele meu in brate. In momentul in care mi-a pus-o in brate, desi nu puteam sa ma misc de durere, am uitat de tot. M-am simtit cea mai fericita femeie din lume. Da, FEMEIE.... Pana acum fusesem doar fetita mamei, acum eram MAMA. Am simtit o caldura imensa si un calm... Nu-mi venea sa-i mai dau drumul...
Asadar. Toata experienta mea, aproape traumatizanta, a avut cel mai frumos final posibil. Am simtit ca a meritat orice efort facut sau pe care va urma sa-l fac.