"O zi cu totul speciala" ....sau cum am trecut de la ”azi ma imbrac in roz, trebuie SA AM UNGHIILE ROZ”, la MAMI... undeva prin 2007

(Revizuit după 11 ani... băiețelul din poveste, cel care nu m-a lăsat să scriu timp de 3 ani, acum are 14 👀👀👀 ...mă rog, timpul trece pentru toți... nu, nu folosesc clișeul „timpul nu iartă pe nimeni” pentru că, pentru mine a trecut atât de frumos, deci îi multumesc ❤️) 

”Bună! M-am gândit mult dacă să scriu sau nu… povestea mea nu e cu nimic mai specială sau mai frumoasă decât altele, și nici nu scriu pentru a câștiga, ci pur și simplu sunt bucuroasă că în sfârșit am găsit un pretext să mai scriu ceva, pentru că asta înseamnă totul pentru mine…Povestea mea este una reală ce s-a întâmplat acum aproape 8 ani…” cam asta era introducerea pentru un concurs acum mulți, mulți ani ☺ numai ca am schimbat eu data, pentru ca in loc de 3 ani scria 3 săptămâni... deci era proaspătă ☺ (Așa rău îmi pare ca nu am făcut același lucru si pentru băiețel... la el nu am notat nimic, nu am scris nimic... decât acum, după 3 ani si ceva de la nașterea lui am reușit sa pun stiloul in mana... Acum nu are rost sa încerc sa scriu pentru ca nu mai am aceleași trăiri ca atunci... Doar ca la el am reușit sa duc sarcina la bun sfârșit, m-am dus la spital  din nou pe propriile piciorușe si gata de operație. La voi cum a fost? As vrea sa știu☺

"O zi cu totul specială

20 ianuarie 2007… o zi care avea să-mi schimbe viața total, dar trebuie să recunosc că nu m-am așteptat niciodată că așa o să fie. Orice s-ar fi întâmplat această zi era menită să rămână în mintea mea… 

Acum 6 ani am cunoscut un băiat care m-a atras din prima. N-avea Ferrari la poartă, însă mintea lui ascuțită și umorul… ușor special… m-au făcut să-mi dau seama pe loc că el este ACELA. Anii au trecut, ne-am mutat împreună și timp de un an și jumătate am trăit fericiți, cu o chirie de 2.500.000 și un salariu de 4… Însă iarna trecută i-au restructurat postul de la serviciu și uite-ne rămași decât cu chiria… Ne-am chinuit să ținem de cuibușorul nostru până astă vară, când am hotărât de comun acord că ar fi mai bine să ne întoarcem la părinții noștri până ce o reuși unul din noi să-și găsească un job nou. Zis și făcut! Numai că Doamne-Doamne avea alte planuri pentru noi… la 2 luni de la întoarcerea noastră “la origini” am aflat că sunt însărcinată.

Toți au sărit atunci insistând, care mai de care. “Ar trebui să vă căsătoriți înainte să vina copilul”, insistau socrii… Tata chiar a ieșit de la serviciu cu o ordonanță de 100 de milioane de lei, doar-doar o face fata cununia… Numai că fata nici nu voia să audă si refuza cu încăpățânare:

“Am trăit 6 ani fără cununie și acum că am rămas gravidă, să mă grăbesc?! Las` c-o facem după ce vine bebele”…

Au trecut lunile ca zilele și ne-am trezit în decembrie, tot la părinții noștri, fără servicii dar cu o burtă de 103 cm... În preajma Crăciunului a avut loc o primă minune: soțul a fost angajat de o firma internațională, dar trebuia să plece la specializare în țări străine exact in perioada DNP-ului meu… așa că iată-ne iar în criză așa că am cedat: am stabilit cununia pe 20 ianuarie, la 36 de săptămâni de sarcină ale mele ❤️ Însă totul s-a schimbat la ora 2 noaptea. Am visat că eram pe un pod, deasupra unei ape albastre, frumoasă, înconjurată de verdeață... iar eu făceam Thai-chi cu un chinez bătrân care îmi repeta într-una să-mi păstrez calmul orice-ar fi. M-am trezit brusc și m-am uitat în jur: toată casa era scufundată în întuneric, doar sforăiala fraților mei dădea de gol existenta unor ființe prin apropiere. Eram toată transpirată. Am coborât ușor din pat, dar m-am oprit brusc: o durere intensă de spate mi-a tăiat respirația pentru o secundă. Am ajuns din 2 mișcări la toaletă dar am încremenit. Am deschis ușor ușa si am șoptit:

„Mami...”, parcă dorindu-mi să nu m-audă nimeni, sau poate nu mai aveam putere să vorbesc. Am mai încercat o dată:

 „Mami... mami...”

Tocmai când mă dădusem bătută apare în prag sora mea.

 „Ce e?”

 „Cred că... cheam-o un pic pe mami”, abia am izbutit să zic destul de tare încât să mă aud.

În nici o secundă a venit și mama. I-am arătat, aproape plângând:

„Mami, ce-i asta? Mi s-a rupt apa?”

M-am speriat... într-adevăr... Nu mi-am ascultat maestrul de Thai Chi ci am intrat în panică deși făceam eforturi supraomenești să n-o arat. Însă o primă contracție m-a dat de gol. Chiar dacă eu am încercat să zâmbesc cred că nu mi-a reușit decât o grimasă ciudată.

„Nu te speria”, mi-a zis mama cu calm, iar sora mea țopăia prin cameră șoptind într-una „Naște Marina! Naște Marina!...

A 2-a contracție a venit peste 10 minute... apoi a 3-a... sora mea rămăsese la fel de încântată și impacientată, dar a oprit-o mama:

 „Mai termina-te odată si scoală-l pe tati să mergem la spital! Sună-l pe Sorin (soțul meu)... Aoleo, nu avem bagajul făcut!... ce ne trebuie? Cămașa....

   „Stați... poate nu e asta”, am încercat ăa spun dar nu m-a mai auzit nimeni.

În câteva minute toată casa era în picioare, iar eu aveam contracții o dată la 5 minute. Stăteam în pat, învelită până-n gât, încercând să nu mă gândesc la ce urma să se întâmple, privind ușor apatică la părinții mei care se mișcau ca vijeliile prin casă. Oricum n-aș fi putut să mă gândesc la nimic. Parcă încă mai așteptam să mă trezesc și să realizez că n-a fost altceva decât un vis... Toată viața doar am visat ce aș fi vrut să mi se întâmple, dar niciodată nimic nu era așa cum visam eu, așa că și acum mă așteptam să fie un alt miraj. Mai târziu aveam să mă trezesc brusc și să conștientizez... Deocamdată soneria de la ușă a fost un prim pas spre asta. Soțul a intrat ca o avalanșă și m-a luat în brațe zâmbind.

 „Îmi pare rău”... i-am zis ușor la ureche.

„Pentru ce?! Nu fi nebună. Cum te simți? Te doare?”

Mi s-a părut o întrebare idioată așa că m-am mulțumit să-i răspund printr-un zâmbet... printr-o altă grimasă cu pretenție de zâmbet.

 „Sunteți gata?” a întrebat mama îndesând un ultim obiect în bagajul pentru spital.

 „Hai să mergem!”

 „Mașina e jos” a zis socrul meu, vizibil emoționat.

Am coborât ușor scările ținându-mă de blugii pe care nici nu i-am mai încheiat la nasturi 👀☺... n-am avut timp și simțeam că mă sufoc oricum.

În nici 10 minute eram la spital unde SURPRIZĂ! Am realizat că nu aveam nici buletinul, nici carnetul de gravidă, nici măcar analizele din timpul sarcinii! (Buletinul era la primărie iar celelalte „acte” le uitasem acasă). Deja stresul începea sa se simtă, mai cu seama la părinți. Mama i-a întors din drum pe tata si pe soțul meu pentru a aduce ce uitasem noi, iar noi femeile (eu, mama si soacra-mea) am intrat in spital: pustiu – nici măcar un paznic la ușă. Ne-am rotit un pic, apoi la indicația soacrei am urcat pan` la etajul 3. Eu, ținându-mă într-una de blugi, nu-mi mai simțeam inima dar eram toata un zâmbet. La etajul 3 norocul a făcut sa dam peste 2 doamne drăguțe, care cu un glas pițigăiat ne-au explicat:

„Nu aici se fac internările! La parter!”

Derutate ne-am întors din drum si poate ca ceva le-a făcut sa le fie mila de noi pentru ca una dintre ele s-a oferit sa ne conducă. Așa ca dăi bătaie si mai coboară iar 3 etaje.

Am ajuns la ușă la care se făceau internările. Am bătut dar n-am primit nici un răspuns. Mai era o ușă. Am bătut si la asta. La fel, nici un răspuns. Când sa plecam iar după cine știe ce, se deschide prima ușă.

„Buna dimineața, ne scuzați ca va deranjam...” a început mama, dar „bunătatea” doamnei asistente a întrerupt-o.

 „Da, ce s-a-întâmplat?”

 „I s-a rupt apa si vrem sa ne internăm...”

 „La ce doctor sunteți?” a întrebat asistenta cu aceeași „dulceață” in glas. „Nu aici, la ușă cealaltă!” și închide ușa fără nici un alt cuvânt.

Ne ducem resemnate la ușa indicată si o tânără doamnă pe jumătate trează ne poftește înăuntru. Mă așează pe un scaun și începem completarea fișei de internare. Aici a avut loc al 2-lea pas spre conștientizarea situației în care mă aflam: o asistentă în vârstă m-a luat într-o cameră separat pentru a mă pregăti de naștere... am stat foarte cuminte deși durerile parca deveniseră tot mai dese. Apoi tot pe picioare am urcat pana la etajul 2. Aici a avut loc trezirea mea bruscă și conștientizarea totală a ceea ce se întâmplă. Asistenta și cu mine am intrat pe o ușă pe care ceilalți nu au avut voie sa o depășească. Îmi aduc aminte că m-am uitat în urmă o dată și i-am văzut pe toți... cam stresați ce-i drept si m-a cam apucat frica.

După ce am scăpat de asistenta bătrână m-a preluat alta... la fel de bătrână dar cu o față mut mai rea. Nu regret ca am judecat-o după aspect, căci așa s-a si dovedit. M-a ținut mai mult de o jumătate de oră în picioare, fără sa am voie sa mă duc la ai mei. Ne mai uitam unii la alții prin geam... tata încerca să zâmbească să mă liniștească; mama ar fi vrut să intre după mine dar asistentele nu o lăsau nici măcar sa deschidă ușa; socrul nu scotea nici măcar un „pss” și era alb ca varul; soacra vorbea prea mult și prea tare, iar soțul meu avea o față de parcă ar fi stat în fața unei martire ... Erau tare haioși.

M-au luat din nou asistentele de la ușă și abia după câteva zile am aflat că asistenta bătrână și rea nu a vrut nici în ruptul capului să le dea numărul de telefon al doctorului meu (noi aveam un număr greșit... presupun ca nu l-am notat eu bine ☺), decât după ce i-au băgat bani în buzunar.

În sfârșit pe la 4.30-5.00 a venit și doctorul îmbrăcat în hainele lui de stradă, cu nelipsita-i țigară din mâna stânga. Mi-a zâmbit cu indulgență și m-a dojenit ușor:

 „Ce făcuși mă? Așa ne-a fost vorba?...

Cu doar câteva ore, pe la 5-6 după amiaza fusesem la el la control și hotărâserăm să ducem sarcina pana la 38 de săptămâni, căci eu cerusem din start cezariana la indicațiile altui doctor care mi-a spus ca din cauza miopiei nu voi putea naște natural fără riscuri.

Așadar doctorul meu m-a controlat si cuvintele lui, care încă îmi răsună în minte, au fost:

„Hm... aha... și dilatație de 5-6 cm. Rămânem la ce-am stabilit sau încercăm natural?”

 „Rămânem” i-am răspuns eu încercând să-mi ascund tremuriciul care-mi străbătea tot corpul.

Aș fi vrut să încerc și nașterea normală, dar ai mei toți au insistat să nu risc, și-mi era teama ca nu mă voi descurca, dar cel mai frica îmi era să nu mă lase cu asistenta cea rea daca as fi zis ca as fi vrut sa încerc.

 „Bine” , mi-a zis doctorul apoi s-a întors spre asistenta cea rea: „Scrie!”... i-a zis.

Nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui, știu doar că a menționat de miopie și pierdere de sânge, la care eu am tresărit, iar el m-a liniștit:

„Trebuie sa băgam ceva motive pentru ca oficial nu există la noi cezariana la cerere”... Apoi din nou către mielușelul de asistentă: „Duceți-o și pregătiți-o de operație.”

Am trecut pe lângă ușa de sticlă în spatele căreia erau ai mei, ne-am tras o ultimă privire, apoi am ajuns în fața unor uși fumurii de termopan. Asistenta a sunat și de aici am cam pierdut firul... Evenimentele au început să se precipite mult prea repede, fără a-mi mai da posibilitatea să le controlez in vreun fel. Tot ce știu e că nu m-am mai putut ascunde și am început să tremur din toate încheieturile, făcându-le treaba asistentelor tot mai dificilă, în special în momentul în care au încercat să-mi găsească venele ☺ Nici nu știu când m-am trezit pe masa de operație, cu doctorii în camera alăturată, care se spălau pe mâini de vreo 15 minute; cu asistentele care încercau care mai de care să mă liniștească, spre surprinderea mea, prin cuvinte blânde.

Eram conștientă că mă făceam de ras, dar pur și simplu mu-mi puteam stăpânii tremurul.

Anestezia a fost un moment haios, văzut din afara. De fapt așa l-aș fi perceput și eu dacă nu m-aș fi chinuit sa respir: toate asistentele, în număr de  4 sau 5, au sărit pe mine ca la rugbi si m-au făcut covrig. Am auzit-o decât pe anestezista:

„Încearcă sa te liniștești, da? Te voi înțepa de 2 ori, așa ca stai calma.”

Am încercat s-o ascult, dar... Nici acum nu pot înțelege de ce m-am speriat așa.

În sfârșit au terminat doctorii de spălat și, după ce au pus cearceaful acela alb peste mine, operația a început. Nu am simțit nimic, decât îi auzeam pe doctori vorbind despre politică și parcă nu înțelegeam nimic. Mă uitam prin masca de oxigen la asistenta ce stătea la capul meu, mângâindu-mă, încercând să mă facă să mă relaxez pentru că toată masa se mișca din cauza mea ☺ Acum stau și încerc să-mi dau seama ce privire avea când se uita la ce se întâmpla pe masa... era o privire de respect cu un fel de dragoste? Poate si din cauza ca eu eram in semi delir. Știu doar că s-a luminat dintr-o data la față și a zâmbit:

 „E fetită.”

 „E fetită?” am mai întrebat eu o dată.

 „Aha”, a venit răspunsul prompt.

Am întors capul in toate părțile, căutând disperată s-o vad, căci n-o auzeam deloc. Tot ce auzeam era discuția iritantă a doctorilor. La un moment dat am zărit ceva în mâinile unei asistente tinere. Mi s-a părut atât de mică... și nu scotea nici un sunet... M-am speriat din nou și am început sa tremur mai rău.

 „Uite, e de la ochi.”, am auzit o asistenta zicând.

 „Aha, chiar”, a răspuns alta.

M-am uitat și eu la monitorul pe care fugeau liniuțele care indicau bătăile inimii. Nu am înțeles la ce s-au referit decât la câteva zile, când am aflat că ajunsesem la tensiunea 6.

În sfârșit am auzit un țipăt ca de pisicuță... primul sunet al ființei ce trăise 9 luni in mine. M-am muscat de limba să nu-mi dea lacrimile. Nu-mi venea să cred. Trecuseră 36 de săptămâni de când o ținusem în burtică și acum era acolo, în aceeași camera cu mine... e un sentiment pe care oricât am încerca sa-l explicam nu vom reuși.

Același glas al asistentei m-a atenționat:

 „Întoarce-te să-ti vezi fetița”.

 „Să mă întorc? Nu o priveam oare?” asta a fost primul gând. Mi-am întors privirea la 90 de grade si am văzut-o: mică, albă ca varul și cu un păr ca tăciunele, cu o guriță mică si 2 nări în loc de nas ❤️ Am râs. Mi s-a părut așa nostimă.

„Parca-ar fi un alien... Da` de ce n-are nas? Ca eu am nasul mare... si ce e pata aia albă din frunte?...” au fost primele gânduri pe care le-am avut, dar n-am avut timp să-mi găsesc răspunsurile, că au și luat-o.

Operația a mai durat destul de mult după ce au plecat cu ea. Asta se întâmpla sâmbătă dimineața la ora 5.50. După ce am ajuns la reanimare au început si vizitele. Din păcate nu mai știu cine a venit primul... Știu doar ca stăteam băgată in 2 pături, tremurând încă, și vocile calde alor mei care-mi cereau să mă liniștesc și-mi ziceau ce frumoasă e fetița. Chiar și doctorul, îmbrăcat din nou în hainele de oraș, cu țigara-i în mână, a venit și m-a felicitat apoi mi-a zis ca a vorbit cu fetița mea și că-mi transmite salutari ❤️

 Apoi s-a făcut liniște.

Toată lumea a plecat acasă, cu promisiunea că vor reveni. A, da! Si bine-înțeles că tot spitalul a aflat povestea noastră, caci zilele următoare, oriunde mă duceam, asistentele mă primeau cu un zâmbet: „Aaa... tu ești fata cu cununia!”. M-a distrat  în mod deosebit una dintre ele, care încurcată probabil din cauza privirii mele nedumerite la exclamația „Tu ești fata cu cununia”, care a sunat ceva de genul „E spital... știi aici veștile circula foarte repede...”

De ce am ținut morțiș să-mi spun povestea? Nu știu... pentru toate celelalte fete... pentru că aș vrea să le spun să nu se sperie. Nașterea e cel mai frumos lucru indiferent prin ce metoda are loc... V-am spus experiența mea pentru a va face sa înțelegeți că nu trebuie să reacționați ca mine și să intrați în panică. Acum îmi pare rău, pe de-o parte, ca am ales cezariana, dar pe de alta consider totuși că am făcut o alegere buna. Am plecat panicată de acasă și nu cred ca m-aș fi descurcat le o naștere normală. De ce m-am panicat? Păi pentru că nu eram pregătită sa iau viața în piept. Deși poate că sunt deja la vârsta la care multe femei se pot mândri cu cine știe ce cariere și familii, cu copii, dar eu toți cei 22 de ani am fost tratată ca o prințesă, mereu ferită și protejată de greutățile vieții si, acum, m-am lovit de ea prea brusc. EU, care nici nu voiam să aud de injecții, care aveam o răceală banală o data la n ani, acum m-am trezit anesteziată pe o masa de operație, cu un copleșitor sentiment de neputință și inutilitate. Nu-mi simțeam picioarele și asta mă speria mai rău decât orice. Simțeam că nu-mi voi mai reveni niciodată, în special că trecuseră ore bune de la operație dar efectul anesteziei, nu. Mă simțeam abandonată și nu înțelegeam la ce bun am mai făcut copilul dacă nici măcar n-apuc și eu sa-l vad 👀 Dar am scăpat de acest sentiment urât, noaptea pe la 10, când a venit o asistentă cu bebele meu... În momentul în care mi-a pus-o în brațe, deși nu puteam să mă mișc de durere, am uitat de tot. M-am simțit cea mai fericita femeie din lume. Da, FEMEIE.... Până acum fusesem doar fetița mamei, acum eram MAMA. Am simțit o căldură imensă și un calm... Nu-mi venea să-i mai dau drumul... Așadar. Toata experiența mea, aproape traumatizantă, a avut cel mai frumos final posibil. A meritat orice efort făcut sau pe care va urma sa-l fac.”

 

Așa suna povestea nașterii fetiței mele, copilul care m-a transformat in MAMA acum 18 ani👀❤️❤️...   

Voi va mai amintiți cum a fost?

Ați născut normal sau prin cezariană?

A fost o naștere grea sau?