-Ce nai..., ofta dezarmat cand ajunse in fata ghiseului. Nu-i nici aici?... isi scarpina absent crestetul capului si se indrepta sovaind catre functionarul din spatele geamului.
Nu mai erau trenuri spre Ungaria in viitorul apropiat asa ca a inteles de indata ca trupul amicului sau nu mai era prin zona. A luat primul taxi ce i-a iesit in fata si peste ceva timp pe care il percepu mai lung decat o eternitate, se opri in fata aeroportului.
-Bae-Ah! De ce dracului ai fugit asa de mine?! ii prinse umarul unui baiat care dintr-un anumit unghi, puteai sa juri ca era Taeyang. Oh..., ma iertati va rog! facu multe plecaciuni adanci cand omul il privi cu ochii mari. Intra in cladirea aeroportului rotindu-si ochii mai alert decat un cameleon curios. Inima isi reporni bataile care pana atunci se diminuasera la dimensiunile unui puricel si pasii il purtara mai mult singuri catre bacheta de asteptare din dreapta.
-Presupun ca nu putem astepta pana maine seara sa ne intoarcem la Budapesta, nu? intreba Chichi fara sa isi ridice privirea din podeaua prafuita.
-Promit ca o sa-l gasim. O sa trimit pe cineva in Ungaria imediat ce ajungem acasa, bine?
Cichi incuviinta fara chef.
-Pot sa am incredere ca te mai gasesc aici daca ma duc sa iau si eu...
Nu a mai fost necesar sa isi termine fraza intrucat ea ii intinse fara nici un cuvant doua bilete mari.
JiYong le privi lung o clipa apoi se aseza pe scaun langa ea; verifica ceasul mare din fata lor : mai aveau putin peste doua ore pana la imbarcare.
-Esti bine? mai degraba sopti el decat sa ii vorbeasca.
Raspunsul ei veni rapid si sincer printr-un suspin: "Nu."
JiYong isi intinse bratul peste umerii ei, iar ea isi odihni capul in pieptul lui, lasandu-si lacrimile sa ii coboare nestingherite peste obrajii fierbinti.
Tot drumul pana la Seul a fost mai tacut ca un film mut din anii 1900. Chichi nu a scos nici macar un cuvant iar el nu isi putea scoate din minte imaaginea fetei batand cu palmele in geamul trenului. Incercase de multe ori sa si-o imagineze, dar fusese mereu departe de adevar. Zambea discret de cate ori se gandea la ea si astepta mereu o reactie din partea ei, care niciodata nu venea.
In sfarsit pilotul a anuntat aterizarea pe aeroportul din Seul.
-Te rog sa stai numai langa mine, ii sopti inainte de a se ridica din scaun.
Ea ii raspunse printr-o inclinare slaba a capului, urmandu-l in tacere Era atat de liniste... prea liniste. Oare chiar nu stia nimeni ca ei urmau sa vina azi? "Si mai bine!" isi zise JiYong cercetand aeroportul normal de aglomerat pentru o zi de marti. Chichi chiar se bucura de aceasta liniste, nu ar fi stiut cum sa reactioneze la urlete si tipete si "oppa-uri". Telefonul lui Ji ii intrerupse brusc gandurile.
-Da? se grabi el sa raspunda dupa ce a verificat numarul apelant. Da, am ajuns. Da, la aeroport, raspundea el intrebarilor, insa ea nu intelegea nimic si tocmai de aceea cerceta imprejurimile cand ceva o facu sa se agate discret de maneca lui. JiYong ii arunca o privire otravitoare ce se transforma pe loc intr-una de ingrijorare cand ochii ei se inchisera si stransoarea il slabi, apoi trupul amicului sau se pravali la pamant.
Taeyang privea pierdut pe geamul mare al trenului. Nu mai facuse eforturi sa isi tina in frau "scaparile" acestui trup slab de fata, care inca de la plecarea din Romania nu facuse altceva decat sa tremure din toate incheieturile. Se gandise ca un tren direct l-ar fi ajutat dar acum regreta aceasta decizie. Macar ar fi putut cobori pe undeva mai aproape... dar nu mai conta. In cateva clipe trenul se opri. Fara sa mai piarda timpul tasni afara. Dupa ce strabatu in pripa gara frumoasa, incepu sa fluture mainile prin aer incercand sa opreasca un taxi. Acesta nu intarzia sa apara iar el aproape ca striga:
-La aeroport, cat de repede se poate! incepu chiar inainte de a inchide usa in urma sa.
Motorul masinii a pornit exact asa cum ceruse el, in viteza, iar verdele semaforului parea ca ii tine isonul facandu-l pe sofer sa calce pedala de acceleratie. Isi controla discret banii, rugandu-se sa aiba suficienti si pentru biletul de avion, cand o bubuitura scurta ii arunca din maini portofelul micut. Un scrijelit ascutit de metal, o smucitura brusca si apoi voci infundate il facura sa clipeasca des, de cateva ori. O ceata alba se ridica in jurul lui si un iz discret de ars ii intepa narile. Cu toate acestea nu reusea sa se panicheze deloc. Privea... ceva plumburiu? Oare ce putea sa fie acel lucru? Glasul subtire al unui bebelus plangand ii activa mecanismul automat de inchidere al ochilor, dar nu inainte de a apuca sa arunce o ocheada scurta asupra acelei siluete ce parea ca se apleaca asupra lui. Nu a avut timp sa o recunoasca, intunericul a inghitit-o cu totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu